La sfârşitul săptămânii trecute am avut ocazia, cu totul întâmplătoare, să asist în municipiul Bistriţa la cea de-a XX-a ediţie a „Sărbătorii saşilor de pretutindeni”. De pretutindeni, că parcă la noi sunt tot „mai puţini şi mai pământii”, vorba marelui poet Virgil Mazilescu… Rareori mi-a fost dat să văd chipuri mai tulburător emoţionate, o mai mare bucurie a regăsirii spaţiului natal, o mai profundă trăire a identificării originilor ca aici.
Indiferent unde se „aclimatizaseră” (în Germania, în Austria, ba vreo câţiva cu care-am stat de vorbă şi-n America), saşii prezenţi, de toate vârstele, erau ca nişte copii cărora li s-au redat jucăriile uitate. Trei zile la rând, în ciuda ploii persistente, mocăneşti, admirabilele lor fanfare, elegantele, molcomele lor grupuri de dans s-au perindat într-o veselie umbrită de nostalgie pe scena din capătul pietonalei bistriţene. Şi la o masă de pe una din terasele de-acolo am văzut o scenă care efectiv m-a impresionat: o săsoaică în vârstă, probabil bunica, încerca să-şi înveţe nepoţelul cam de vreo trei ani, arătându-i cu degetul, câteva cuvinte în româneşte: „pâine”, „mici”, „halbă”…
Nu prea obişnuiesc eu să laud oficialităţile, indiferent de unde-ar fi, dar de data asta mă simt dator s-o fac. Tot ce s-a petrecut Bistriţa (şi pomenesc aici, ca moment de vârf, impecabilul concert simfonic susţinut de „Noua orchestră transilvană” a Societăţii filarmonice din localitate, dirijate, la figurat, de inepuizabilul Gavril Ţărmure) n-ar fi avut loc fără sprijinul Primăriei. L-am văzut, omniprezent, pe primarul Ovidiu Creţu (nu-i spun orientarea politică, să nu-mi pun lumea-n cap), exact aşa cum trebuie să fie o gazdă desăvârşită când primeşte nişte oaspeţi dragi de departe: glumind cu tact, cântând la muicrofon (săseşte!), dansând etc.
Şi totuşi… Ce păcat că i-am pierdut pe aceşti saşi care ne-au fost loiali întotdeauna şi de pe urma cărora n-au mai rămas, în paragină, decât cimitirele lor!…
