Pe oasele martirului

Cu nomazi domesticiţi, dar repede vărsători de sânge, cu NATO zburând pe deasupra capetelor celor de pe stadă sau din case, cu secte musulmane gata să arunce cu bombe una într-alta, cu Sarkozy probând în baia sa privată de la Palatul Élizée trigonul cu cocardă tricoloră, împrumutat de la Muzeul lui Napoelon din Domul Invalizilor şi cu Obama numărând câte voturi în plus va mai lua de pe urma victoriei democraţiei americane în Nordul Africii, precum şi cu samsarii de petrol care se gândesc de unde să mai facă rost de cufere ferecate în care să îşi îndese banii, ne va fi foarte greu să prezicem cum va continua epopeea libiană, ajunsă acum la actul morţii dictatorului, fost salvator al neamului şi viitor martir, cunoscut cu gradul de colonel şi cu numele de Muammar Muhammad Abu-Minyar al-Gaddafi.

Dacă nu ne putem hazarda să prezicem viitorul Libiei, din cauza atâtor variabile greu de anticipat, cel puţin putem să speculăm pe marginea câtorva elemente ale acestui viitor, bazându-ne pe cele întâmplate în alte state foste dictaturi, în ultimii douăzeci de ani.

Un posibil curs al evenimentelor ar putea fi spre crearea unui stat libian democratic.

Toate presmisele şi condiţiile sunt îndeplinite pentru aceasta. Democraţia este, evident, o formă de organizare socială şi politică mai bună decât sistemul autoritar insaturat de Gaddafi după ce a luat puterea, cu 41 de ani în urmă. În primul rând, aceasta este o soluţie consacrată de atenuare a diferendelor dintre triburi şi alte grupuri sociale, supriamate până acum prin forţă şi gata să reizbucenască de cum vor avea ocazia. Occidentul, în formulă completă, adică americano-europeană, este gata să ofere asistenţă şi sprijin pentru crearea şi consolidarea instituţiilor democratice. Un număr semnificativ de libieni au studiile şi cunoaşterea necesare pentru a performa în funcţii publice, într-un regim politic democratic. Există şi o emulaţie de masă în rândul unor segmente largi de populaţie autohtonă, care ar vrea să „pună umărul” la construirea unui nou stat democratic.

Numai că, un asemenea curs al lucrurilor este, într-adevăr, posibil, dar destul de puţin probabil. Pentru că, cel puţin în forma sa incipientă, democraţia este predispusă la  mimetism, adică la copierea doar la suprafaţă a sistemelor politice consacrate ca democratice. Iar acest mimetism este mediul cel mai propice pentru ca, în străfundurile societăţii, să se coacă o nouă dictatură. Mimând doar că vor să construiască un sistem democratic, diferitele segmente ale publicului se vor pregăti cum să folosească acest nou mediu politic pentru a pune mâna pe putere şi a nu-i mai da drumul niciodată. Ceea ce va însemna sfârşitul democraţiei nenăscute sau abia în faşă. Apoi, mai toate cancelariile din Occident, chiar în momentul în care se vor angaja la edificarea democraţiei libiene, vor prefera, fie deliberat, fie instinctiv, să încurajeze apariţia şi consolidarea unor leaderi locali autoritari, care, odată controlaţi sau convinşi, vor putea să le servească interesele cu mult mai puţin efort decât dacă aceste cancelarii euro-atlantice ar avea de lucrat cu mase mari de cetăţeni libieni suverani. Mulţi dintre cei capabili să facă performanţă în domeniul public vor fi îndepărtaţi de la treburile ţării, sub pretextul că sunt aserviţi străinilor care i-au educat şi instruit, iar în locul lor vor fi puşi doar localnici cu o singură calitate: loialitatea faţă de noii guvernanţi. Marea masă a electoratului libian vor fi mulţumiţi dacă această nouă putere le va da şi lor ceva, oricât, dar, desigur, mai mult decât le dădea dictatorul. Ceilalţi, nemulţumiţii, vor începe să vorbească despre „martirul” Gaddafi şi cât de bine le era pe vremea lui. Ce va rezulta din aceasta va fi un cuplu ciudat de dictatori: unul în viaţă şi la cârma ţării, iar altul ucis, dar rămas viu în nostalgiile populare.

Dar, toate aceste sunt numai speculaţii.

S-ar putea, la fel de bine, să vedem o evoluţie a Libiei şi poporului său după modelul italian, deşi francezul Sarkozy nu ar fi foarte bucuros să nu îşi vadă amprenta proprie, adânc imprimată în „noua Libie”. Ne-au venit italienii în minte nu numai datorită legăturilor strânse istorice, culturale şi economice dintre cele două state, dar şi modului similar în care au sfârşit cei mai recenţi dictatori ai acestor popoare, respectiv Mussolini şi Gaddafi.

Ce putem fi aproape siguri este că nu vom vedea cum Libia este ocupată de o putere străină, fie ea locală, regională sau mondială. Adică, este puţin probabil ca actuala stare de lucruri să fie un risc major de securitate naţională pentru libieni. Asta, deşi exact pe acest considerent, al apărării patriei împotriva agresorilor străini, au luptat Gaddafi şi trupele loiale lui, până în ultimul moment.

Rămâne să vedem dacă noua Libie se va clădi pe voinţa poporului său, sau pe oasele viitorului martir.

Articole de acelaşi autor