America habar nu avea, pana mai ieri, cine este Anthony J. Tata. Ca din intamplare – adica dupa zeci de ore de la declansarea ofensivei NATO, in sudul Afganistanului, pe parcursul careia au fost ucisi si raniti talibani, au cazut soldati aliati la datorie, dar au aparut si nedorite victime colaterale – este scos acest anonim din cutia cu surprize publicistice a Pentagonului. Brusc, milioane de contribuabili americani afla ca Anthony J. Tata a fost general de brigada si a actionat in cadrul trupelor terestre americane, in Provincia Kunar, din nord-estul statului afgan atunci cand, in aprilie 2006, o racheta a talibanilor a lovit o scoala din Asadabad, ucigand sapte copii si ranind alti 34.
Atunci Tata a reflectat: daca inamicul dusmanului sau este educatia, probabil ca a doua cariera, dupa cea militara ar putea fi legata de acest domeniu. Trei ani mai tarziu accepta oferta de deveni un fel de director pentru logistica necesara scolilor din Washington D.C. Dupa 28 de ani de viata ca ofiter activ, cu misiuni dificile efectuate in Kosovo, Macedonia, Panama, Filipine si in cadrul agentiei internationale specializate in anihilarea explozivelor improvizate, generalul Tata primea mandatul de a demantela birocratia din scoli, in folosul elevilor care aveau rapid nevoie de modernizari impuse de procesul de invatamant.
Recapitulam. Generalul Tata nu a fost pus la zidul infamiei publice, sub pretextul ca s-a dus pentru bani in Afganistan. Si nici pentru ca ar avea o pensie nesimtita. Nimeni din executivul american nu l-a amenintat ca o sa i se diminueze drastic pensia. Nici ca trebuie sa renunte la aceasta, pentru ca a fost invitat sa ocupe un post public, la nivelul administratiei orasului Washington D.C.
Fire neastamparata, Tata a scris carti, unde evoca experienta sa militara, una dintre acestea fiind dedicata la trei camarazi, dintre care doi au murit in Irak si unul in Afganistan. Mai nou si-a promovat cartile la o televiziune de succes, unde si comenteaza evenimente militare de interes general. Pe blogul sau a avut opinii indraznete privind unele personalitati de prim-plan din arena politica americana. Motivatia? Memorabila: „Am trait o cariera militara aparand dreptul fiecarui cetatean de a se exprima liber, deci mi-am dat seama ca am dobandit un mic avantaj, in aceasta privinta”.
Recapitulam? Cati generali romani au scris carti de referinta, bazate pe propria experienta din teatrele de operatii? Daca nu ma insel, doar Visarion Neagoe, care in Irak a simtit, la propriu, suflul rachetei insurgentilor explodand dincolo de zidul comandamentului aliat unde lucra. Cati dintre instelatii Armiei Romane au un blog personal, cu o identitate clara si analize politico-militare? Probabil doar Alexandru Grumaz. Cati generali romani au curajul sa pledeze cauza camarazilor de ieri si de azi, pe micul ecran? Daca memoria nu imi joaca feste, doar Victor Atanasie Stanculescu – pus la racoare, pentru orice eventualitate… -, Mircea Chelaru – chemat mai rar, ca tot a avut curajul sa dezvaluie o varianta de autonomizare a unor regiuni din Romania – si Mihail Popescu. Ce carte senzationala de interviuri ar iesi daca generalul Mihail Popescu ar accepta sa redea istoriei adevarul gol-golut despre intrarea Romaniei in NATO!
Ceilalti tac. Lasand tot felul de frustrati sa bata campii, la televizor, tratand armata nationala si pe rezervistii militari ca pe o … prapadita oaste de stransura.
Si daca pe 1 Martie, guvernul primeste drept martisor, prezenta demna a mii de pensionari militari, ce vor ocupa, tacut, Piata Victoriei? Cine-i va imprastia?
