Preşedintele trebuie să îl graţieze pe generalul Stănculescu!

Când un cititor pune întrebări, înseamnă că are un gând aparte. Ce vizează, dincolo de variantele posibile de răspuns, crezul celui “ce vâsleşte contra curentului”. O mănuşă aruncată – în cazul meu by e-mail – ce poate fi ignorată, sau ridicată, pentru simplul motiv că nu ştim, fiecare dintre noi, cât de lungă mai ne este… simbolica conexiune cu parul vieţii.

Eu unul nu mă îmbat cu apă rece, fiind conştient că dincolo de un nume asumat de expeditor, poate fi şi un semen cu altă identitate. Şi misiune.

Dar tema propusă mă interesează. Şi iată ce citesc: M-am tot codit să vă scriu, dar în zilele astea m-am tot gândit la 1989…Eram foarte mic, aveam 6 ani, dar mi-aduc aminte tensiunea din casa bunicii, unde ne uitam cu toţii, parcă hipnotizaţi…

În 1989 aveam 44 de ani. Ascultam zilnic, la aparatul de radio, de acasă, Vocea Americii şi Europa liberă. Motiv pentru care atunci când s-a dat alarma generală, la mijlocul lunii decembrie şi am plecat, ca ofiţer activ, la unitate, ştiam precis că era începutul sfârşitului regimului Ceauşescu.

În e-mail-ul primit urmează prima interogaţie : Cred că am citit mii de pagini de-atunci, am văzut ore de film şi ceva-ceva nu se leagă în capul meu. Îmi cer scuze, în avans, pentru ceea ce o să vă întreb: De ce a fost nevoie să moară atâţia tineri nevinovaţi, atât din Armată, cât şi din Ministerul de Interne, după 22?

Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este rodul unor lecturi confortabile, ci al unor experienţe şi mărturii cumulate în timp, ca jurnalist, pe atunci militar. Fără morţi – iniţial planificaţi la Iaşi, ulterior …reuşiţi la Timişoara, apoi pecetluiţi la Bucureşti – familia prezidenţială rămânea în continuare la putere, aşa cum s-a întâmplat după manifestaţia de la Braşov, din decembrie 1987.

Cu necesara precizare că şi atunci, din păcate, mulţimea de români nemulţumiţi de viaţa amară ce o duceau, era şi pe post de cobai la un test al Komitet Gosudarstvennoj Bezopasnosti/sinistrul KGB rusesc, ce dorea să vadă câţi (nu) îl mai susţin pe liderul de atunci al României.

Place sau nu, acest enunţ nu reprezintă decât oglinda complexă a obsesiei Moscovei de a scăpa de cel ce nu pleca capul în faţa lui Mihail Sergheevici Gorbaciov, care conducea deja, de doi ani, Uniunea Sovietică.

Spre disperarea Kremlinului, niciun general pro-rus nu se mai afla în posturile cheie din conducerea Forţelor Armate Române.

Iar ministrul apărării naţionale, Vasile Milea ştia că la Washington D.C. era dorită o schimbare a lideranţei supreme în România. Şi Casa Albă nu ar fi obiectat dacă el ar fi avut curajul să îşi asume, manu militari, înlocuirea conducerii bicefale a Republicii Socialiste România, cu una tranzitorie, girată de Armata Naţională, care să garanteze alegeri libere.

Il capo di tutti capi – în Securitatea comunistă, ulterior, subtil, şi în aceea cu pretenţii postdecembriste – generalul Iulian Vlad a avut temeritatea de a-i propune lui Vasile Milea schimbarea macazului politic la Bucureşti.

Cel din urmă nu a marşat. Şi, fără niciun fel de dubii, a fost împuşcat. Brancardierii care l-au dus la spital au recunoscut că ministrul apărării le spunea, sângerând:”Mai repede băieţi!” Asta-i replica unui sinucigaş?

Ce a urmat se ştie? Nicidecum. Cine mai vorbeşte azi de teroriştii prinşi, preluaţi de armată şi duşi la Domneşti, la marginea Bucureştiului, de unde li s-a dat drumul, fără ca măcar un singur martor, de atunci, să mai aibă curajul să recunoască azi?

Ofiţerii activi, din decembrie 1989, pot depune mărturie că cvasitotalitatea soldaţilor din subordinea lor, au efectuat rar şedinţe de trageri cu armamentul de infanterie, aşa că posibilitatea ca aceştia să fi împuşcat în cap, din faţă, sau din spate, pe manifestanţi, este credibilă în proporţie de 0, 01%.

Mai mult, ce român ar fi avut cinismul să împuşte în cap, sau în ceafă, un soldat al Armatei României, sau al trupelor de securitate? Un român? Nu. Dar un luptător Spetsnaz/Voyska spetsialnogonaznacheniya/Forţele Speciale ale Rusiei, de ieri şi de azi, da!

Mai scrie, delicatul emitent al e-mail-ului menţionat: Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat la Sibiu, când s-au împuşcat oameni din locaţii aflate vis-a-vis una de alta?

Simplu. Dacă la Iaşi, generalul Constantin Olteanu, pe atunci secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, l-a prevenit pe colonelul Cioară, azi general în rezervă, comandantul garnizoanei, ca să nu scoată trupele în stradă şi să gestioneze cu calm relaţia cu Securitatea, la Sibiu, cei ce au dorit vărsare de sânge ştiau că această garnizoană este condusă de un colonel ambiţios, iute la mânie, fost aghiotant al Elenei Ceauşescu. Care, în absenţa unui sfat precum cel menţionat a dat ordine pripite. Şi după primul cartuş tras a urmat ireversibilul trist şi cunoscut.

Dacă Olteanu era, în decembrie 1989, ministrul apărării naţionale, nici ţipenie de soldat, ofiţer, blindat şi steag al armatei naţionale nu s-ar fi aflat pe stradă. Numai că acesta a fost debarcat, în decembrie 1985, de la conducerea armatei, deoarece, fiind în vizită oficială la Moscova, însoţit de alţi generali, precum Ilie Ceauşescu, a fost invitat la o întrevedere, între patru ochi, cu Mihail Gorbaciov. A raportat în ţară. Telefonic. A primit aprobare să se ducă. Dar la revenirea în patrie, Nicolae Ceauşescu l-a schimbat din funcţie şi l-a trecut în rezervă. Întrebarea persistentă fiind cine, din Securitate, nu mai dorea să fie Constantin Olteanu la timona armatei. Şi mai ales, de ce? Era o nucă greu de spart?…

Mai scrie conaţionalul pasionat de mesaje electronice: Evident, nu sunt naiv. Înţeleg, în mare, ce s-a întâmplat în acele zile: de ce şi cine a decis schimbarea lui Ceauşescu. Înţeleg că oamenii ieşiti în stradă au fost, de multe ori, doar nişte pioni pe o tablă de şah. Am înţeles că existau mulţi „turişti”, pregătiţi cu lozinci eliberatoare. Şi cu arme?

În afară de luptătorii Spetsnaz, au afluit în România şi conaţionali din stânga Prutului, care şi-au semnalat prezenţa, doar prin telefon, la rude. Stârnind astfel fireasca întrebare: ţara arde şi lor le ardea de vizite turistice la Timişoara?

Arme? Nu aveau nevoie. Reproduc momentul cheie, de la Timişoara, pe baza mărturiei a numeroşi ofiţeri şi soldaţi care au fost acolo, în Piaţa Libertăţii, din faţa Diviziei – pe atunci – cu sediul în acea zonă. După ce mulţimea adunată a scandat „Li-ber- ta-te! Li-ber- ta-te!”, un bărbat tânăr, tuns scurt, s-a apropiat liniştit de miliţianul care păzea, pe extrema opusă sediului diviziei, intrarea în sediul municipal al CEC. Dintr-o simplă, dar decisivă mişcare i-a luat – spre uluirea acestuia – pistolul mitralieră. Şi a dispărut, aparent, în mulţime.

Acelaşi individ a apărut printre cetăţenii din primele rânduri aflate în faţa unui lanţ subţire de soldaţi, cu arma în bandulieră, deci nu în poziţie de tragere, ce aveau misiunea de a nu permite accesul intruşilor în sediul diviziei. Militarii erau livizi. Cetăţenii scandau convinşi că se termină dictatura. Cel ce a furat arma a tras cu arma de la şold. Fără să ochească. Deci era un profesionist. A împuşcat doi soldaţi – pe unul în gât şi altul în umăr, aceştia fiind primii răniţi la Timişoara! Doi militari, nu civili!

Speriaţi, dar şi motivaţi emoţional, de cele două trupuri prăbuşite, cu sângele ţâşnind din ei, ceilalţi militari au tras instinctiv. În mulţime. Ceea ce s-a şi dorit!

Necunoscutul care a făcut primele victime a aruncat calm pistolul mitralieră şi a dispărut în mulţime. Dacă era ofiţer al Direcţiei Informaţii al Armatei – cum insinuează jurnalişti ocoliţi de obiectivitate – NU ar fi tras în vreun soldat. Fiind un ucigaş de profesie, de tipul Spetsnaz, şi-a îndeplinit misiunea cu sânge rece. Şi eficienţă maximă.

Mai reproduc din e-mail: Dar nu înţeleg de ce a fost nevoie de morţii de după 22. Odată am crezut că au fost necesari pentru a „legitima” noua putere, dar totuşi nu mi se pare suficient. E adevărat că unii comandanţi au dorit să tragă pentru a-şi acoperi „petele” de dinainte de 22? Sau pentru a-şi păstra privilegiile…?
De ce au tras români în alţi români?…Ceauşescu nu cădea dacă Securitatea şi Armata îl apărau. In 22 şi-a luat zborul, aşa că nu-l apărau, bănuiesc. Şi atunci, de ce au murit români împuscaţi în cap, din spate, pe stradă? Pentru cine?

Morţii au pecetluit finalul regimului Ceauşescu. Comandanţii care aveau…pete, indiferent de grad şi funcţie, cunoşteau prea bine că vor fi schimbaţi. Şi atenţie! După 22 decembrie niciun militar nu a tras doar pentru că a primit ordin verbal. Toţi au cerut ORDIN SCRIS! Oare cine putea dispune, la nivelul noii conduceri a ţării, ca un asemenea ordin să fie emis?

Da. Au fost şi momente de confuzie generală. În care au existat militari care au tras în alţi militari. Din neîncredere, spirit de conservare, imposibilitatea tehnică, voită sau nu, de a comunica cu umbrele zărite la orizont.

Dar toţi românii – civili şi militari – împuşcaţi în cap NU au fost ucişi de… conaţionali cu misiuni inventate de presa inteligent manipulată – şi azi – de conservele KGB/FSB, de acum. Pe bani buni. Ci de băieţii fără mamă, fără tată, vorba vine, dar cu vodcă cât cuprinde burdihanul lui Ivan. Doar românii se împuşcă cu plăcere, nu-i aşa?

Ultima interogaţie a conaţionalului care – cel puţin declarativ, ca să nu scriu aparent – lucrează peste hotare este simpatică: Cât de aproape am fost de invazia sovietică?

Am discutat cu comandantul, de atunci, al garnizoanei Iaşi şi apoi cu acela al batalionului de grăniceri de la Botoşani. Oameni în a căror verticalitate profesională cred 100%.

Sigur că diversionişti de doi bani pot insinua că, dacă vroiau, generalii ruşi nu se împiedicau în unităţile de infanterie şi grăniceri postate la graniţa dintre URSS şi România. Trupele sovietice aveau superioritate numerică, în tehnică de luptă şi aviaţie, plus avantajul a mii de cercetaşi infiltraţi în punctele cheie dintre Prut şi Munţii Carpaţi.

Dar şi experienţa Cehoslovaciei, din august 1968. Când trădătorii lui Dubcek, iniţiatorul reformelor democratice numite exhaustiv Primăvara de la Praga, strâns uniţi în jurul lui Gustav Husak, au …chemat pe tovarăşii sovietici să-i salveze de LI-BER-TA-TE!

Şi la Iaşi, şi la Botoşani, dar şi la celelalte puncte de trecere a frontierei, emisarii militari sovietici au întrebat două lucruri clare:”Ce se întâmplă cu comuniştii români?” şi “Putem intra? Doar am venit să vă ajutăm…”

Răspunsul comandanţilor români a fost un refuz instinctiv. Unul extrapolat de KGB la nivelul a peste 300.000 de militari amărâţi, care, cu toată ura faţă de dictatură, şi-ar fi revărsat-o, cu furie, contra potenţialului ocupant sovietic. “Muream cu ei de gât!” exclama trist Gheorghe Togan, comandantul de la Botoşani. “Peste noi treceţi în scurt timp, dar ce faceţi cu sutele de mii de ieşeni ieşiţi în stradă? Îi călcaţi cu şenilele tancurilor?” A replicat acid, dar ferm, emisarului sovietic, colonelul Cioară.

Reacţia lor a fost confirmată – acesta este adevărul istoric – de generalul Petre Geantă, şeful de Stat Major al Trupelor de Grăniceri. De ce de el? Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major era în şedinţă. Abia la finalul acesteia el doar a confirmat ordinul lui Geantă.

Aşa cum nu există pădure, fără uscături, nici armata nu a fost lipsită, în acele zile sângeroase, de personaje care nu numai că nu au înţeles schimbarea care vine, motivaţia şi sensul acesteia, dar au şi dovedit nepricepere la comanda trupei, teamă nejustificată decât de propria laşitate – celebre fiind până azi cazurile multor camarazi ascunşi prin birourile existente nu doar în Drumul Taberei -, lipsă de perspectivă şi tendinţa de a fugi de răspunderi majore.

Cel care a dovedit public sânge rece, la vârful ierarhiei militare, a fost Victor Atanasie Stănculescu. Dar nu singurul. Am mai scris asta şi în decembrie 2008: este timpul ca preşedintele României, care a probat, în împrejurări mai vitrege, că are sânge în instalaţii, să îl graţieze. Stănculescu fiind cel ce nu a conservat puterea pentru el, deşi o putea face, din momentul în care l-a suit în elicopter pe Nicolae Ceauşescu.

Atâta timp cât cei ce se autoproclamă revoluţionari – având şi talonul de pensie specială în mână, cu adevărat nesimţită –, îşi revendică rolul aparte – în nefasta lună, pentru ţară, probe fiind suficiente în ultimele două decenii – din decembrie 1989, se justifică punerea în libertate a generalului care putea să nu îl sune la telefon pe Ion Iliescu, să închidă TVR şi să proclame legea marţială, cu care punea ordine, în România, în mai puţin de 24 de ore.

Este timpul ca preşedintele ţării să semneze decretul de graţiere a generalisimului Victor Atanasie Stănculescu. Politica struţului nu mai ţine şi în 2012.