Raţiuni externe pentru România

La sfârşitul săptămânii trecute, bulgarul Sergei Stanişev, fost prim-ministru şi preşedintele Partidului Socialist Bulgar, a devenit Preşedintele Permanent al Partidului Socialiştilor Europeni. Potrivit agenţiei de ştiri sofiote Novinite.com, în noua sa calitate europeană, domnul Stanişev intenţionează să se implice activ în campania electorală din această toamnă din România, în favoarea domnului Victor Ponta şi a partidului pe care acesta îl prezidează.

Tot săptămâna trecută, doi miniştri francezi, cel de interne şi cel al afacerilor europene, socialişti de-ai domnului preşedinte François Gérard Georges Nicolas Hollande, au făcut o vizită la Bucureşti, unde au încheiat un acord cu Guvernul Ponta, pentru lansarea unui program-pilot de legare de glie, în România, a vreo 80 de membri ai etniei roma, sau ţigani, cum mai sunt cunoscuţi aceştia în Ţară şi, mai ales, în Franţa, de unde tot sunt alungaţi, foarte ne-europeneşte, de altfel, iar ei se tot întorc.

În rest, Europa şi Lumea nu s-au arătat interesate de România, săptămâna trecută. Această relaxare de ştiri de pe-afară le-a dat timp şi spaţiu multor analişti aborigeni ca să gloseze, în continuare, pe tema raţiunilor externe ce justifică acceptarea reîntoarcerii domnului Băsescu Traian în fotoliul prezidenţial.

Dacă ar fi să ne alăturăm acestor analişti, am fi doar o voce în plus, fără să aducem nimic nou, din punct de vedere al informaţiilor. La mai bine de o lună de la reinstalare, nimeni nu ştie, sau nu spune, cum au ajuns domnii Barosso şi Obama, precum şi doamnele Merkel şi Reding să îl susţină pe domnul Băsescu, atât de discreţionar şi împotriva voinţei populare autohtone, cea exprimată foarte vocal, prin vot la referendumul de demitere. Menţionez că l-am aşezat pe domnul Obama, preşedintele american, după domnul Barosso, comisarul şef european, exclusiv pe considerente de ordine alfabetică. Deşi nu s-a pronunţat personal în speţa Băsescu, domnul Obama apare aici pentru că ambasadorul său la Bucureşti, precum şi funcţionarul din Departamentul de Stat al guvernului său, ce a vizitat România pentru a demonstra această susţinere, au afirmat că ei vorbesc oficial, deci, în numele şefului administraţiei americane.

Chiar şi fără informaţii, sau dovezi ori declaraţii, putem totuşi fi de acord că există o anumită atitudine sau un anumit comportament al guvernelor străine faţă de România, în general. Deci, deşi nu putem identifica raţiunile externe referitoare la lipirea cu superglue a domnului Băsescu de Palatul Cotroceni, putem vorbi de raţiunile externe ale acestei atitudini ori ale acestui comportament.

În ochii Occidentului, România este un stat european atipic şi, oarecum, complicat. Ocupând şase la sută din suprafaţa Uniunii Europene şi având o populaţie de peste patru la sută din euro-cetăţeni, România se situează pe locul şapte în UE. Numai că poporul acesta produce anual un produs intern brut ce situează România pe locul 17 în aceiaşi UE.

Nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să progreseze în aşa fel încât să ocupe locul şapte şi la produsul intern brut. Europenii nu au acest interes, pentru că România ar trebui să le ia din resursele lor şi să le ocupe şi pieţele lor, pentru a se situa pe locul pe care îl merită. În acelaşi timp, nici unul dintre statele europene nu are interesul ca România să fie un focar de probleme, ce s-ar putea revărsa şi asupra lor, interesul lor fiind ca, oricare ar fi problemele cu care se confruntă românii, acestea să fie menţinute între graniţele Ţării, la fel ca o supă cloclotind sub capac.

Acestea nu sunt atitudini specifice relaţiei cu România. Toate statele europene sunt într-o competiţie acerbă între ele, interesul fiecăruia fiind opus interselor celorlalţi. De aceea, periodic, în Uniunea Europeană au loc tot felul de „războaie”, cum sunt cele ale vinului, peştelui sau merelor. Deci, fiecare stat european are interesul ca oricare alte state europene să nu progreseze pe seama resurselor şi pieţelor sale, la fel cum fiecare stat european are interesul ca, oricare ar fi problemele altor state, acestea să fie ţinute acolo şi să nu ajungă să îl afecteze şi pe el. De aceea state precum Grecia, Portugalia sau chiar Spania nu sunt lăsate să se scufunde cu totul, dar nici nu s-a făcut nimic pentru a se preveni situaţia financiară dezastruoasă în care se află ele.

Ce face România să fie atipică în Europa este că românii sunt de acord să nu progreseze şi să nu exporte niciuna dintre problemele interne, astfel încât să nu afecteze niciun alt stat european, în niciun fel.

Cum s-a ajuns aici? Fără să fie o conspiraţie, ori o agresiune, concomitent cu sprijinul acordat României pentru a atinge ţintele instituţionale şi politice propuse pentru aderare şi integrare în UE, restul Europei, în concert cu Statele Unite, au acţionat pentru descurajarea românilor în câteva trăsături specifice oricărei naţiuni articulate.

Idealul naţional, identitatea, incluziunea şi iniţiativa naţională sunt câmpurile în care se cultivă voinţa naţiunii pentru a parcurge un anumit drum, spre un anumit obiectiv. Frunctele acestei voinţe hrănesc apoi domeniile educaţiei naţionale, culturii, economiei, securităţii şi apărării, protecţiei sociale şi altora care fac parte din marele domeniu public.

Putem recunoaşte că Occidentul nu i-a încurajat niciodată pe români să îşi formuleze un ideal naţional. În locul acestuia, prin ridicarea la rang de religie a economiei libere de piaţă, s-a propus un fel de obiectiv mercantil, de atingere a unei anumite bunăstări individuale, indiferent prin ce mijloace. Multe dintre aceste mijloace au presupus îmbogăţirea unora dintre români pe seama altora dintre români, ceea ce a descurajat orice emulaţie şi omogenizare a unei idei naţionale.

Dacă românii am fi avut un ideal naţional, atunci am fi înţeles şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru atingerea lui, cum ar fi unitatea naţională, nu numai cea teritorială, dar şi cea în cuget şi efort comun. Am fi identificat şi necesarul de educaţie pentru fiecare participant la atingerea acelui ideal. Cum am fi ştiut şi ce economie trebuie încurajată cu banul public.

La rândul ei, identitatea naţională a românilor a fost şi este tot timpul obiectul unei bulversări concertate. De la punerea semnului egal între români şi romi, până la separarea românilor în moldoveni, ardeleni, olteni sau chiar în clujeni, ieşeni ori bucureşteni, am asistat la demersuri de toate felurile pentru ca poporul român să fie confuz în ceea ce priveşte propria sa personalitate. Chiar şi încurajarea aspiraţiilor megalomanice ale primordialităţii strămoşilor românilor între toate naţiile europei serveşte mai mult scopului de negare a propriei identităţi decât celui de consolidare a ei.

Valorile culturale de identitate au fost abandonate atât în Ţară, cât şi în străinătate. În artele vizuale au fost preferate originalităţile pseudo-moderniste, mai ales de Institutul Cultural Român. În muzică, maneaua de sorgine orientală a sugrumat orice dezvoltare a românismului. Moda şi arhitectura sunt „de fiţe”, adică ţin de o subcultură de mahala, îmbogăţită peste noapte. Literatura românescă, ce dezvăluie tipologii şi dă repere, nu mai face parte din viaţa de zi cu zi a naţiei, cum se întâmpla cu alte generaţii sau cum se întâmplă la alte naţii.

Incluziunea dă forţă oricărei naţiuni. Incluziunea arată că nu există cetăţeni de mâna a doua sau a treia, toţi fiind la fel de importanţi pentru colectivitate, indiferent de sex, de rasă, de vârstă, de inteligenţă, de capacitate fizică, ori de nivel de dezvoltare şi bunăstare individuală. Astfel, având toţi membrii săi înrolaţi la acelaşi ideal naţional, societatea respectivă este mai puternică. La noi, dezbinarea între oameni este sport naţional. Cei care muncesc sunt asmuţiţi asupra celor care au muncit, cei bolnavi sau cu dizabilităţi sunt plasaţi sub prezumţia de înşelătorie, proştii sunt opuşi celor şmecheri şi aşa mai departe. Parabola cu să moară şi capra vecinului este prezentată ca şi când ar fi definitorie pentru români, deşi, în imensa lor majoritate, aceştia sunt altruişti şi chiar devin eroi cu naturaleţe.

Cât despre iniţiativa naţională, ea defineşte, în planul acţional, un popor articulat şi conştient de valoarea sa. Când este prezentă, iniţiativa naţională înlocuieşte aşteptarea populaţiei ca să vină străinii să spună naţiei respective ce şi cum să facă. Prin asemenea iniţiativă, se identfică şi se aplică soluţii proprii la problemele de dezvoltare, ori la crizele de orice fel. Guvernul unui popor cu iniţiativă nu practică argumente de tipul „aşa ne cere Fondul Monetar Internaţional”, ori „aşa ne-au impus comisarii europeni”.

Dacă luăm în calcul aceste trăsături şi le suprapunem peste acţiunile unora dintre conducătorii români, vedem cu uşurinţă cum aceştia sunt în deplin acord cu străinii care descurajează formularea unuia sau mai multor idealuri naţionale, aşa cum descurajează consolidarea identităţii naţionale, ori realizarea incluziunii sau manifestarea iniţiativei naţionale în România. Ba, mai mult chiar, devin campionii acestor străini în promovarea unor atitudini păguboase printre români.

Cu asemenea consideraţii în gând, oare mai trebuie să căutăm informaţii şi date privind raţiunile externe de promovare şi sprijinire din afară a acestor conducători români, în frunte cu domnul Băsescu Traian?

Articole de acelasi autor