Religia in scoli

S-a discutat iarasi despre eliminarea „religiei” ca obiect de studiu in scoli. Nici „reprezentantii societatii civile” si nici „specialistii” nu au precizat insa ca exista doua intrebari fundamentale, legate intre ele. Care religie? Care scoli? De raspunsul la prima intrebare depinde raspunsul la cea de a doua intrebare. Si de raspunsul la a doua intrebare depinde raspunsul la prima intrebare.

            Dupa cum a aratat filosoful canadian George Grant in articolul „Religion and the State” (1963), publicat in toiul dezbaterilor canadiene pe acelasi subiect, problema nu e daca sa predam sau nu religia in scoli, ci doar care religie se preda in scoli. „E clar,” scrie Grant, „ca in toate scolile din America de Nord se preda deja religia in scoli, si anume ‘religia democratiei’.” Conform lui Grant, umanistii liberali, marxistii si orice om rational sunt religiosi, de vreme ce societatea neoliberala defineste religia drept „un sistem de credinte (adevarate sau false) care leaga una de alta vietile indivizilor si le dau coerenta unui scop”. Daca am include in definitia religiei si credinta intr-o deitate, atunci, arata Grant, ar trebui sa excludem budismul sau scientologia din randul religiilor. Si acest lucru e imposibil in contextul religiei umaniste si al cultului diversitatii in care functionam.

            Asadar, prin insasi definitia progresist-umanista a „religiei”, redusa la o cultura sau la un simplu set de credinte, umanismul contemporan se autolegitimeaza ca religie. E religia „progresului, dominatiei asupra naturii si puterii asupra oamenilor”. E religia puterii de a modifica la bunul-plac o natura uman infinit elastica. Adeptii acestei religii, noteaza Grant, „pornesc de la premisa ca religia lor e evidenta oricarui om de buna credinta si de aceea fac tot posibilul sa o transforme in religia publica. Lucreaza pentru instaurarea statului mondial si omogen cu entuziasm; ii asteapta venirea cu infiorare”.

            Conform acestei religii progresist-etatiste, scolile nu sunt ale noastre, ale romanilor de exemplu, ci ale statului. Si asta si pentru ca doar statul e sursa si instrumentul puterii „neutre” care fereste „spatiul public” de contaminarea cu germenii vreunei credinte (crestinism) sau ai vreunui obicei (fumatul) care ar putea sa-i faca pe altii (atei, nefumatori etc.) sa se simta exclusi sau chiar persecutati. Astfel, cruciulita unei surori medicale din Anglia sau baticul unei araboaice din Franta pot fi interzise in numele aceleiasi „neutralitati” sau a „normelor de siguranta si igiena publica” care reusesc sa prezideze si la distrugerea temeliilor  crestine ale Europei si la aplatizarea imigrantilor de alte religii, altminteri folositi impotriva crestinilor cand e cazul. De aceea scolile trebuie sa predea „religia” progresului, pentru ca e religia care slaveste „neutralitatea” (a Uniunii Europene, a „societatii deschise”, a pietei neoliberale, a corectitudinii politice) ca unic instrument al „binelui comun” si ca unica sursa a  „drepturilor” noastre.

            Daca refuzam insa intelegerea umanista a religiei si includem in ecuatie si un Dumnezeu, atunci ceea ce e important nu mai e mentinerea artificiala, prin indoctrinare, a omogenitatii setului de credinte, a religiei civile care da societatii un sens, ci adevarul raportului omului cu Dumnezeu. Din momentul in care adevarul e mai important decat omogenitatea, omul devine mai important decat statul, pentru ca societatea nu mai e dependenta de omogenizarea propagandistica efectuata de stat, ci de un mod de viata, de virtute, si deci de educatie, care e antrenarea virtutii, adica pregatirea pentru a trai in adevar, onest. Virtutea e trairea adevarului. |ntr-o societate dominata de religia umanista a leviathanului (stat/suprastat/piata) omogenizator, virtutea depinde de „binele comun”, deci e relativa. Dupa cum scrie Leo Strauss, intr-o asemenea societate: „Virtutea nu mai e nimic altceva decat virtute civica, patriotism sau devotiune fata de egoismul colectiv.”

Dar intr-o societate care are la baza adevarul unui legamant cu Dumnezeu, binele comun e rezultatul cultivarii virtutii. Scolile nu sunt ale statului decat daca recunoastem, cu umanistii neoliberali, ca virtutea e definita de stat. Scolile sunt ale noastre daca sustinem ca binele comun e definit in functie de virtute. Daca, deci, suntem crestini, adica daca recunoastem ca virtutea e urmarea lui Hristos, care e Cale, Adevar si Viata, atunci scolile nu sunt ale statului.  Si asta pentru ca virtutea noastra nu e rezultatul educatiei din scolile statului, ci educatia din scoli trebuie sa fie o expresie a virtutii noastre. Statul nu poate fi virtuos. El poate fi doar „neutru”, adica dedicat nimicului, sau reprezentativ, adica un stat care e expresia asocierii noastre intru adevar.

            A accepta deci ca scolile sa fie ale statului inseamna a accepta si ce religie se va preda in scoli: religia civica a progresului si a statului tautologic, care se autolegitimeaza prin educatia vazuta ca indoctrinare, adica doar ca simpla omogenizare in vederea unui „bine comun” care nu are nicio legatura cu virtutea. Daca insa suntem crestini, atunci vom admite ca scolile sunt parte a unei societati care nu impune in mod artificial un „adevar”, ci il traieste. Si trairea adevarului nu se face secvential, generational, ci traditional, ca transmitere din generatie in generatie si ca afirmare perpetua.

            Din acest punct de vedere, e important deci sa luam in considerare ce „religie” se preda in scoli nu doar la orele de religie, ci la toate orele. Nu e vorba de predat „matematici crestine” sau „chimie pravoslavnica”. Ci e vorba de faptul ca dezastrul invatamantului romanesc, produs dupa modelul dezastrului invatamantului occidental, se datoreste faptului ca in scoli copiii nu mai sunt educati in spiritul unor valori clasice si al unor linii de continuitate a caror asimilare le-ar permite sa fie oameni intregi. |n scolile statului dedicat religiei progresiste si egoismului comun, copiii sunt astazi invatati sa se asimileze. Nu sunt educati, ci socializati stramb conform unei programe in continua schimbare care duce la distrugerea oricarui criteriu valoric: prin ore de educatie sexuala premature, prin ore de romana in care nu mai invata caligrafie sau gramatica temeinica sau in care nu mai studiaza clasicii, prin ore de istorie in care sunt invatati sa „demitizeze”. Sistemul de educatie de astazi e dedicat impunerii religiei omogene a „diversitatii”.

            Daca acceptam deci ca scoala nu are a fi un refugiu, o debara a valorilor, ci o articulatie a unei societati vii, si daca acea societate mai e sau se mai vrea a fi crestina, atunci trebuie sa ne intrebam nu daca se va elimina sau nu ora de religie din scoli, ci in ce context exista orele de religie in scoli. Care e „religia” care li se preda copiilor nostri la orele de istorie, de exemplu, de astazi?