Acasa Opinii Riscul de a ajunge colocatar cu Basescu

Riscul de a ajunge colocatar cu Basescu

scris de Ziua Veche
3 afisari

.Scos din ţâţâni. Disperat. Exasperat. Discursurile şefului statului sunt din ce în ce mai patetice. Se simte de la o poştă frustrarea neputinţei. Băsescu a răguşit de când tot face apel la responsabilitatea clasei politice, dar nu-l bagă nimeni în seamă. Vocile canine din Giurgiu sunt luate mai în serios decât vocea omului de la Cotroceni. Din contră, cu cât se agită şi se consumă mai mult, cu atât băşcălia e mai mare. Hăuliturile şi chiuiturile comentatorilor, bucuroşi că au primit un os nou de ros, acoperă orice mesaj. Cu cât se dă ăla mai tare de ceasul morţii să se facă auzit, cu atât ăştia îşi varsă mai abitir bojocii la televizor ca să-i astupe gura. Să nu se audă nimic. Să nu se înţeleagă nimic. Ăla a făcut scurtă la mână de când tot arată aisbergul, ăştia joacă foxtrot pe punte.


 

 

Ei sunt cu un picior în groapă, noi cu un pas înaintea lor

 

Mi-e milă de Băsescu. Joi s-a mai căznit o dată. A făcut iar apel la responsabilitatea clasei politice, a cerut încă o dată un armistiţiu măcar până la sfârşitul anului, a pretins măsuri tranşante pentru reformarea statului, pentru reducerea cheltuielilor pe măsura producţiei. I-a târnosit iar pe politicieni, acuzându-i că nu se sinchisesc decât de propriul interes. A arătat cu degetul spre Parlament şi spre moguli. L-a asigurat din nou pe Boc de tot sprijinul, doar şi-o lua ăla micu inima în dinţi să taie în carne vie. Altminteri, zice şeful statului, la anul s-ar putea să fie prea târziu. Chestie de care avertizează şi comunitatea internaţională, speriată că după Grecia şi Irlanda, s-ar mai putea trezi cu un pomanagiu pe cap. Însă nici unul n-a spus-o mai fără perdea decât şeful FMI: „România e pe buza prăpastiei!”

 

Cum să nu-i dai dreptate lui Băsescu?

 

Sigur că e nevoie de reforma statului. De douăzeci de ani, nomenclatura şi securimea care au primit verde după măcelul din 1989, au jefuit ţara asta prin contracte criminale cu statul, sub acoperirea legilor pe care şi le-au făcut ei pentru ei. Mă pufneşte râsul când aud elogii la adresa investitorilor români, cum sunt ei de curajoşi şi îşi iau soarta în mâinile proprii, cum au reuşit ei în viaţă şi au devenit miliardari pentru că n-au vrut să mai depindă de stat, cum sunt ei cu mintea mai liberă decât noi ceştilalţi, oamenii de rând, născuţi să fim lefegii pentru că n-avem iniţiativă. Dacă îi cauţi la dosar, le iese capitalismul pe nas, pentru că din foile îngălbenite răsar ba un tată general de securitate, ba un unchi mahăr prin CC, ba o cumetrie cu Gospodăria de Partid, ba o reuşită carieră profesională sub acoperire prin străinătăţuri.

Sigur că e nevoie de reforma statului, când vezi că pe la circa financiară sau la casa de pensii calculatoarele sunt bune doar pentru solitaire, singura cucerire a modernităţii pe care funcţionarele ţâfnoase, cu coc şi fund mare au asimilat-o, ascunse după vrafurile de dosare galbene.

Sigur că e nevoie de reforma statului, când ţara toată gâfâie sub talpa mafiei – politice, administrative, economice, din poliţie şi din justiţie – care a ajuns să aibă drept de viaţă şi de moarte asupra oricui. După orice uşă pe care eşti nevoit să o deschizi stă unul de-al Lor, bucuros să pună gheara pe tine. Să te bage în sistem. Nu vrei? Nu te obligă nimeni. Mai devreme sau mai târziu tot vei ceda. Sistemul moşit de Drăghici şi Nicolski s-a rafinat, a fost adus, nu-i aşa?, la un nivel nou, calitativ superior.

Sigur că e nevoie de reforma statului, când sistemul sanitar se întrece în performanţe cu abatoarele de înaltă tehnologie, când sistemul de învăţământ este o maşinărie de scos imbecili cu diplome pe bandă rulantă, când economia de piaţă şi libera concurenţă, după 20 de ani de aşa zis capitalism, se dovedesc a fi, în România, doar gargară de ameţit prostimea.

Sigur că e nevoie de reforma clasei politice, când Parlamentul s-a transformat într-o cocină unde şi-au găsit adăpost sau au fost trimişi cu misiune toţi rataţii, toţi mitocanii, toţi agramaţii. Grăsanii unsuroşi şi transpiraţi, cu alură de şefi de sală coabitează paşnic cu băieţii spilcuiţi, cu costume fine, ciorditori cu ştaif şi gulere albe şi împart acelaşi aer pestilenţial cu fufele înţolite de la Paris, Londra sau Milano, dar care, când deschid gura, miros a Ferentari. Un ecosistem perfect, fără prădători naturali. Prădătorii sunt ei.

 

O vorbă înţeleaptă: reformează-te pe tine însuţi!

 

Da, Băsescu are dreptate: e nevoie de reformă ca de aer. Chestia e cu cine s-o faci? Cu ai tăi împotriva alor tăi? De la PSD şi PNL n-are nimic de aşteptat. Singurul lor ţel e capul lui Băsescu pe tavă. Cu orice preţ. Pentru că preţul îl plătim noi, amărăştenii, ei au conturi burduşite şi off-shore-uri pitite. Vine apocalipsa economică, ţuşti în buncărul din vreun paradis fiscal, pregătit cu grijă din timp! Aşadar cu cine să faci reformă la sânge? Cu UDMR, interesată doar să facă frumos spre Budapesta ca să nu se închidă robinetul cu fonduri? Cu UNPR, unde s-au adunat toate drojdiile PSD, cu epoleţii la vedere sau ascunşi sub vatelină? Cu PDL, pe care apropierea zilei când Traian Băsescu va ieşi din scenă, îl transformă dintr-o gaşcă, până mai ieri sudată şi ascultătoare, pentru că şeful avea grijă să îi asigure tainul îndestulător, într-o haită încăierată, gata să se sfârtece ca să pună laba pe ciolan? Cu un guvern plin de miniştri ridicoli şi sfertodocţi, condus de vreo trei-patru premieri (dintre care unii nici măcar nu fac parte din cabinet, trag sforile din culise) peste care se furlandiseşte ca un moţ micuţul domn Boc? 

Groapa încăpătoare care sfidează criză 

In fine, cu cine să faci reformă la sânge? Cu Traian Băsescu însuşi? Păi nu el a oploşit la piept toată fauna asta care azi îşi zice coaliţie de guvernare?

Cunosc teoria: nu poţi să te baţi de unul singur cu toată lumea! Tactic, aş fi înclinat să-i dau dreptate şefului statului. În câteva momente decisive, a fost nevoit să aleagă răul cel mai mic. O dată, încă o dată şi iarăşi… Tot dat de-a dura în multele momente critice, răul cel mic a crescut, s-a umflat şi s-a transformat in ditamai beleaua dodoloaţă pe care liderul singur de la Cotroceni e acum nevoit să o care în spate. Tactica ingenioasă s-a transformat în strategie dezastruoasă.

Mi-e milă de Traian Băsescu. S-a ferit să nu fie învins de sistem. Tare mă tem că va sfârşi prin a fi îngropat de el. Mai grav e că s-ar putea ca şi noi, ăştia mulţi, s-ar putea să ajungem să-i fim colocatari într-o generoasă, încăpătoare groapă comună numită România.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult