Cine nu cunoaşte câţiva? Rude, amici, colegi, toţi avem nişte apropiaţi care şi-au luat hamul, praştia şi drumul în picioare. Din disperare, sărăcie, dezamăgire, rău sau silă, toţi au decis într-un fel, că altundeva le va merge mai în plin decât acasă. Le-o fi mai bine? De la caz la caz, eu aş spune că da. Cei mai mulţi aşa zic. Îi cred.
O tânără, doctorand la UCLA, m-a năucit cu dreptatea ei: „N-am plecat de lângă ai mei ca să trăiesc îndestulat, ci ca să trăiesc demn. În America am găsit respectul de care acasă n-am avut niciodată parte!” Să-i zici că bate câmpii? N-ai cum! Ce să-i spui unui tată cu copiii şcolari prin instituţiile serioase din lumea civilizată? Că a făcut rău când şi-a luat micuţii în cârcă şi lumea în cap? Că trebuia să-şi lase copii pe mâna unei învăţătoare cu carte cât un gunoier parizian? A unui învăţământ praf, care pregăteşte rataţi de prestigiu? Medicului ce să-i zici? Că de ce a renunţat la mândria de a veni acasă cu două chile de telemea, 10 ouă şi un bidon de vin? Că a fost neinspirat când a schimbat buzunarul îndesat cu bani mizeri şi blestemaţi, pe un cont bancar purtător de suficiente zerouri şi de demnitate cât încape?
Dar studentului plecat pe la burse pe afară? Ăstuia ce să-i spui? Că-şi pierde vremea pe la cine ştie ce universitate veche de câteva sute de ani? Că ratează şansa de a-şi trece acasă examenele pe 200 de euro bucata sau pe acceptat avansurile unui profesor cu burtă şi chelie cât nemernicia lui?
Sau româncei, ce să-i zici româncei? Că a făcut rău că nu s-a culcat cu toţi şefii ei de prin ţară? Că astfel ar fi promovat aproape sigur?
Eu, verişoarelor mele, ce să le zic? Că au greşit când au părăsit satul nostru, situat la cincizeci de kilometri de primul medic şi la o sută de primul liceu? Mi-ar zice să mă duc eu acolo şi, apoi, să le scriu cum îmi merge. Înainte erau ştirbe, deșelate de sapă şi de rânit la porci, înnegrite de arşiţă şi de amărăciune. Acum sunt nişte cuconiţe spilcuite, cu soţi ieşiţi din cazanul de ţuică şi din furatul paielor de pe câmp, cu copii spălaţi şi încălţaţi, care învaţă meserii adevărate în limbi străine.
„Binele omenirii începe de la binele meu”, a zis unul deştept tare. Să-l aud pe ăla în stare să-l contrazică argumentat! Să-l văd pe gânditorul capabil să comită voios şi senin un aforism potrivit căruia, binele omenirii ar trebui se înceapă cu nenorocirea sa. Eu n-am plecat! Motive aş fi avut. Cât de bine ai fi tu şi ai tăi, nu poţi absenta de la ceea ce este în jurul tău. Iar când în jurul tău este mizerie, indolenţă, minciună, prostie şi furt, ai toate şansele să devii cam apăsat. Revoltat, scârbit, dezamăgit, dezarmat, numele treptelor către depresia generală cenuşie şi resemnată.
N-am plecat, pentru că m-am gândit la cum voi sta pe acolo cu dorul. Ehe…cu dorul ăsta e jale mare! Mă şi vedeam lăcrimând cu urechea la plăcile Măriei Tănase, cu sufletul la părinţii rămăşi fără sprijin, cu gândul la mormintele bunicilor în paragină. Astfel, Mercedesul mi-ar fi părut un Trabant, în care curentul amintirilor m-ar fi tras de moarte, vila mi-ar fi părut un inutil cavou de lux, dumicatul de mâncare mi-ar fi părut iască.
Asta doar pentru că eu sunt păgubos de sentimental. Îi fericesc pe cei de nu-s aşa! Aud însă pe mulţi dintre cunoscuţii mei, care fac fală neamului în lume, că şi pe ei îi cam doare dorul. Ca să-şi ostoiască durerea, de la distanţa de unde sunt ei, se interesează mereu de ţară. Citesc ziare, urmăresc noutăţi, întreabă, sunt atenţi, se întâlnesc, participă, militează… fel de fel de chestii. Un psihlog ar explica simplu: fac asta de dor şi pentru că au de omorât oarece vinovăţii cuibărite în subconştient.
„A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”. „La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?”, s-a întrebat perfect retoric şi amar Emil Cioran. Coasta Boacii, dealul copilăriei, simbolul paradisului pierdut al gânditorului. La ce bun l-a părăsit? O întrebare pe măsura scepticismului rafinat al ilustrului român. Cioranieni şi mioritici în străfunduri, românii presăraţi prin lume par a-şi ascunde durerea teribilei întrebări în iluzia participării la viaţa ţării în care s-au născut.
Astfel, în mod legal, cei duşi pe afară, cetăţeni români cu unică sau dublă cetăţenie, votează! Perfect legal! Dar moral e? Este moral ca ei, doar din dor, din nostalgie, pur sentimental, adică iraţional, să-mi aranjeze mie şi copilei mele şi mamei copilei mele viitorul? Ei au un viitor material şi cultural asigurat. Eu şi ea şi mama ei nu avem! Ei trăiesc în medie, potrivit statisticilor din ţările de adopţie, fix cât restul populaţiilor de acolo. Adică binişor peste 70 de ani. În unele ţări, chiar şi peste 80. Eu şi ele două vom trăi în medie niţel peste 60 de ani: statisticile despre nădejdea de viaţă în România asta zic.
Preţul plătit, pentru ca să nu mă chinuie dorul şi remuşcările, a fost să accept să trăiesc acasă mai puţin şi mai rău. Chiar trebuie să accept în plus şi să-mi fie decis viitorul de nişte oameni informaţi indirect şi nu pe pielea personală, care raţional nu are cum sa-i ardă, doar pentru că ei se află prin nişte tribulaţii sentimentale, insuficient asumate?
Întreb retoric: este moral să decideţi azi, în numele amintirilor trecute, viitorul copilei mele?
