Rusia: Modernizare şi reformă – de la Stolâpin la Medvedev

Într-o Moscova aparent încremenită, la propriu şi la figurat, Vladimir Putin a părăsit biroul de la Casa Albă şi s-a îndreptat spre Kremlin, unde îl aştepta Dmitri Medvedev pentru a-i preda funcţia încredinţată în urmă cu patru ani.

Conform desfăşurătorului ceremoniei, drumul între cele două locaţii a durat 7 minute. La ce s-a gândit Putin în răstimpul celor 7 minute ? Nu ştiu şi nu mă încumet să fac o predicţie. Cert este că în scurtul său discurs din cadrul Ceremoniei de investire, Putin a spus că Rusia intră într-o nouă fază de dezvoltare naţională, că Dmitri Medvedev a impulsionat modernizarea Rusiei, iar transformarea ţării trebuie să continue.

Putin a vorbit şi despre nevoia de a întări democraţia în Rusia şi drepturile constituţionale ale cetăţenilor săi: ”Preluând atribuţiile de preşedinte, sunt conştient de întreaga responsabilitate în faţa poporului, de interesele ţării, de securitatea şi bunăstarea cetăţenilor, care au fost şi vor rămâne pentru mine mai presus de toate. Voi face tot posibilul pentru a îndreptăţi încrederea milioanelor de cetăţeni ai noştri”.

Nu este prima oară când Vladimir Putin face trimitere la necesitatea unor schimbări în mod treptat, în mai multe faze evolutive. Ne amintim că în 1999, chiar înainte de demisia lui Elţîn, avea să fie publicat ceea ce mai târziu a fost denumit Manifestul Mileniului, textul acestuia fiindui atribuit lui Putin.

Mesajul central al Manifestului se centra pe ideea că Rusia, pe tot parcursul istoriei sale a pierdut din statutul său de mare putere atunci când poporul rus s-a lăsat divizat, atunci când au fost trecute cu vederea valorile comune care dau Rusiei măreţie şi o deosebesc de alte naţiuni.

O viziune pe care o putem aronda gândirii unuia din înaintaşii săi favoriţi – Petr Stolâpin. Şi iată că în anul în care Rusia îl sărbătoreşte pe acesta, considerat unul dintre marii săi reformatori  – aniversarea a 150 de ani de la naşterea acestuia -, celebra frază rostită de Stolâpin în faţa demnitarilor din Duma de Stat în 1907 – „Dvs. domnilor aveţi nevoie de mari revolte. Noi avem nevoie de o Rusie mare.” – revine în actualitate şi pare să fi devenit axioma de căpătâi a puterii de la Moscova. Prezent la lucrările recentei Conferinţe cu tema „Modernizarea Rusie: De la Stolâpin până în prezent”, vice-premierul şi ideologul Vladislav Surkov remarca faptul că Stolâpin (adept al modernizării Rusiei treptat, prin mijloace non-revoluţionare) a cerut pentru implementarea reformelor sale 20 de ani. „Situaţia este oarecum similară şi acum. Avem nevoie de 20 de ani pentru a pune în aplicare strategia de modernizare a Rusiei. Am primit deja 10 ani. Ne mai trebuie încă 10” a opinat creatorul actualului sistem politic din Rusia. Trecând cu vederea matematica precară a eminenţei cenuşii a Kremlinului (din 2000 până acum sunt 12 ani, iar dacă acesta îşi va arunca ochii asupra procentului de mortalitate din Rusia, va fi probabil îngrozit să vadă câţi ruşi nu vor mai prinde Măreaţa Rusiei în cei doi ani pe care îi reclamă în plus), nu avem cum să nu remarcăm un alt impediment major al acestui calcul.

Timpul şi nerăbdarea crescândă a populaţiei, nemulţumirile zilnice  -generate continuu, de la autorităţile nepăsătoare la poliţistul excesiv de zelos, şi până la birocratul dintr-un sistem în care corupţia pare să fi devenit o a doua natură -, nemulţumiri cărora li se asociază, în mentalul colectiv, cu necesitatea schimbărilor politice ce caracterizează alte naţiuni atunci când aleşii dau rateuri, toate acestea par a fi duşmanii cei mai mari ai noii guvernări a Rusiei.

De altfel, Vladislav Surkov a părut destul de puţin optimist şi destul de mult realist, recunoscând faptul că deşi soluţii pe termen lung există pe masa guvernanţilor, ele necesită timp. Pe care populaţia, asemenea celei din vremea lui Stolâpin, ar putea să nu îl mai acorde celor aflaţi în prezent la putere.

Faptul că recentele proteste după modelul occidental – Ocuppy Abai, s-au transformat într-o tabără de vară anti-Putin, cu manifestări ce par mai degrabă decupate din ideologia hippie, decât din cea ferm decisă să înlăture un sistem, precum şi faptul că opoziţia a fost decredibilizată constant (în parte şi ca urmare a propriei inabilităţi) nu este suficient pentru a crede că posibilitatea unei reale revolte poate fi exclusă.

Experienţa istorică a demonstrat, în numeroase rânduri, că forţele şi presiunile politice, uneori, îşi aleg un făgaş propriu, în ciuda eforturilor atent calibrate de a le canaliza pe un anumit drum. Prezenţa lui Medvedev la Kremlin a fost primită bine de Occident, care vedeau în acesta un mix între replica soft a autoritarismului rus şi deschiderea către paradigma occidental-democratică. Vestul vede democratia ca o preconditie pentru modernizarea economică şi prosperitatea socială. Faptul că lucrurile sunt percepute diferit la Moscova rezultă din însăşi percepţia pe care o are populaţia asupra acestor concepte: astfel, 47 la sută dintre ruşi consideră că democraţia este sinonimă cu libertatea de exprimare, a presei şi a religiei; în schimb, doar 24 la sută cred că democraţia implică în primul rând prosperitatea economică a ţării.  Asta în condiţiile în care doar 8% consideră că Rusia este o democraţie iar 40% consideră că este o democraţie parţială – potrivit unui sondaj VITsOM. Totuşi ce şanse mai are strategia de modernizare propusă de Medvedev – cu o viziune real liberală – în condiţiile lipsei unui suport din partea populaţiei, dezamăgită de prestaţia micului preşedinte în relaţia cu marele Putin ?

Asemeni lui Stolâpin, şi asemeni lui Putin, nici Medvedev nu vrea revoluţii. „Transformările sociale şi politice trebuie să fie bine gândite, raţionale, treptate şi consecvente”. „Astăzi, noi încercăm să dezvoltăm instituţii democratice insuficiente, încercăm să schimbăm economia noastră şi sistemul politic” declara fostul preşedinte şi actual premier Dmitri Medvedev, în martie 2011 la  Sankt Petersburg, în deschiderea unei conferinţe care avea ca temă „Marile reforme şi modernizarea Rusiei”. Şi identic recentul speech al vice-premierului Surkov, în cadrul acelei conferinţe, care încearcă să stabilească o paralela între reformele ţariste şi politica actuală. Medvedev a adăugat: „Continuăm de fapt politica pusă în practică acum 150 de ani”. De când a ajuns la putere, Medvedev a făcut din modernizarea ţării una din priorităţile sale, axându-se în special pe modernizarea economiei ruse, prea dependentă de exportul de hidrocarburi, prin dezvoltarea sectorului înaltelor tehnologii.

Sigur, există Skolkovo şi parteneriatul cu Institutul Tehnologic Massachusetts (MIT) din SUA – un proiect căruia nu-i neagă nimeni importanţa. Dar cu o floare nu se face primăvară, spune o vorbă. Biotehnologiile, telecomunicaţiile, nanotehnologiile, microelectronica, avionica şi tehnologiile spaţiale, dispozitivele IT de înaltă performanţă sunt numai câteva dintre domeniile în care Rusia ar dori să se afirme (ca şi colaborator sau ca şi competitor). Ambiţii mari, infrastructură din secolul trecut. Şi o multitudine de controverse, între experţi, despre cum ar trebui realizată retehnologizarea economiei ruse.

În completare vin o serie întreagă de eşecuri în cazul industriei spaţiale şi aeronautice. Şi o atitudine a societăţii ruse tot mai refractară la consensul şi solidaritatea socială visată de „cardinalul” Surkov. În tot acest mozaic, modernizarea Rusiei crează senzaţia unei încercări de a ajunge pe Lună cu avionul creatorului Micului Prinţ. Sociologul Aleksandr Ansan consideră că „strategia modernizării trebuie să se bazeze prioritar şi pe specificul national, căci astfel anacronismele ar pute fi convertite în resurse, dacă modernizarea este adaptată la valorile şi tradiţiile naţiunii”. În timp ce premierul Medvedev pare complet absorbit de noua sa jucărie – Open Government – experţii de la Stratfor constată un lucru îmbucurător: „Criza nu a afectat serios comerţul dintre Uniunea Europeană şi Rusia (deşi comerţul a scăzut semnificativ în 2009, el şi-a revenit în 2011)”.

Dar remarcă şi un fapt care e de natură să nu-l bucure deloc pe vice-premierul responsabil cu modernizarea, desigur acelaşi Vladislav Surkov…mai exact că „marea problemă a Rusiei au fost programele de modernizare şi de privatizare care trebuiau să aducă 10 miliarde dolari în 2011. Ceea ce s-a întâmplat, însă a fost o scădere a acestor investiţii. Mai mult decât atât, ieşirile de capital din Rusia, în 2011 au fost 70 miliarde dolari – de două ori mai mult decât cele $35 miliarde planificate – cea mai mare parte din acest capital mergând spre Europa”. Cu alte cuvinte, în timp ce fundamentul economic al Rusiei – exporturile către Europa – rămâne stabil, investiţiile sunt în continuă scădere, ceea ce înseamnă că Moscova va trebui să-şi reevalueze planurile care depind de investiţiile europene prevăzute şi eventual să le recalculeze sau chiar să le anuleze, dacă lucrurile în Europa vor continua să se agraveze (situaţie tot mai probabilă după cum se prezintă evenimentele aflate în derulare).

Pe agenda Summit-ului Rusia–UE din 3-4 iunie 2012, din Sankt Petersburg,  figurează analizarea stadiului în care se află Parteneriatul pentru Modernizare dintre cele două părţi, situaţia din Siria şi dosarul iranian. Dar şi discutarea modalităţilor prin care Rusia s-ar putea implica în soluţionarea problemelor economice ale UE.

Iar dacă Europa în loc să ajute are nevoie de ajutor, atunci pe cine va miza Medvedev ca partener pentru strategia sa ?