Scandal judecatoresc istoric

În 2013, Constituţia României va împlini zece ani de la rectificare şi 22 de ani de viaţă. În toţi aceşti ani, ea a fost citită, interpretată şi aplicată aşa cum a vrut fiecare. Un asemenea fiecare este chiar preşedintele României, domnul Băsescu Traian, parte a tratatului de neagresiune instituţională recent semnat cu actualul premier. Domnia sa este cel mai recent cititor al Constituţiei, iar ceea ce i-a ieşit din această lectură a uimit o mulţime de oameni ce se credeau inteligenţi, până să dea de ideile sale.

Înainte de a ajunge la citirea băsistă a Constituţiei, trebuie să amintim că, pentru a bloca sau, măcar, pentru a prelungi procesul de implementare a măsurilor de bună guvernare sau de aplicare a justiţiei, o mulţime de legi au fost date pe mâna Curţii Constituţionale, o „instituţie” inventată de părinţii Constituţiei pentru a o citi în locul nostru. Actualul preşedinte al curţii chiar crede că acest drept stupid de a „interpreta” textul fundamental cum îi trece lui prin cap constituie „măreţia dreptului” în România.

Culmea este că respectivul curtean are dreptate. Constituţia, în sine, este făcută în aşa fel încât să fie interpretabilă şi sucibilă după cum se nimereşte. Asta, pentru că este scrisă prost. Şi este prost scrisă pentru că părinţii ei erau atât etatişti cât şi nepricepuţi în ale constituţionalităţii. Ca etatişti, ei nu ştiau şi nu puteau mai mult decât să pună statul deasupra sau chiar împotriva cetăţeanului. Numai că, în urma căderii statului socialisto-comunist, au fost obligaţi să îşi răsucească vorba, ca să nu se vadă din prima că multe lucruri au rămas la fel ca pe vremea partidului-stat. Iar, ca nepricepuţi, părinţii Constituţiei nu au fost în stare să spună clar şi convingător ceea ce aveau în minte, mai ales dacă asta era în interesul cetăţeanului.

Cum ziceam la început, domnul Băsescu a propus Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) să reia o parte a textului Constituţiei şi să îi confirme că varianta sa de „interpretare” este cea ce trebuie aplicată, în cazul numirii procurorului general al României şi procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Concret, domnia sa s-a gândit că, dacă tot menţionează Constituţia că propunerile pentru funcţiile de judecători şi procurori, cu excepţia celor de stagiar, se trimit preşedintelui României spre numire de Consiliul Superior al Magistraturii, atunci şi cele pentru funcţiile de conducere în procuratură să fie făcute la fel, deşi legea organică zice cu totul altceva. Iar acel altceva, respectiv că numirile pe aceste funcţii se fac de preşedinte, la propunerea ministrului justiţiei şi doar cu avizul CSM, a fost deja confirmat ca fiind constituţional de curtea de resort.

După ce a stârnit astfel o nouă zăpăceală publică, domnul Băsescu Traian a părăsit şedinţa CSM pe care o prezidase şi i-a lăsat pe magistraţi să îşi aleagă conducerea. Întreprindere justiţiară ce a stârnit un scandal istoric. Adică, este pentru prima dată în istoria post-decembristă a României, când judecătorii îşi ridică glasul împotriva aranjamentelor de tip mafiot destinate controlului acestui CSM de puterea politică reprezentată de domnul Băsescu. De fapt, este pentru prima dată când judecătorii protestează pentru altceva decât pentru propriile privilegii şi indemnizaţii.

Cu toate eforturile mediatice de a muta interesul opiniei publice pe tema funerariilor arhicunoscutului cineast Sergiu Nicolaescu şi de a introduce tema adiacentă a unui eventual fiu ilegitim ce ar avea pretenţii la averea defunctului, scandalul din magistratură este susţinut la o notă înaltă şi preocupantă. Asistăm zilele acestea la confirmarea faptului că puterea în statul România se sprijină tot mai mult pe o formă de poliţie politică, practicată de unii procurori şi judecători şi administrată de ocupanţii celor două funcţii puse în discuţia Consililui Superior al Magistraturii de domnul preşedinte Băsescu.

În primul deceniu post-revoluţie, aceiaşi putere se sprijinea aproape exclusiv pe dosare, în special pe cele ale Securităţii Statului socialist. Chiar şi cinci ani în următorul deceniu, domnul Băsescu încă se mai baza pe dosare pentru a-şi cuminţi sau elimina adversarii sau incomozii. Această etapă s-a stins odată cu eşecul eforturilor prezidenţiale de a-l elimina din viaţa publică şi politică pe domnul Dan Voiculescu, fondatorul trustului Intact Media Group, pe teme de colaborare cu faimoasa Securitate.

În ultimii şapte ani, însă, procuratura a devenit esenţială în Regimul Băsescu. Sub pretextul încurajării internaţionale de a se elimina corupţia de stat, perfect instituţionalizată, prin acţiunea justiţiei, pe timpul ministeriatului doamnei Macovei, acea odioasă procuroare comunistă şi eminentă reprezentantă a societăţii civile post-comuniste, s-au pus bazele constituirii reţelei de control şi influenţă a unor procurori şi a unor judecători, a căror menire a devenit să servească voinţa politică, venită de la un singur pupitru de comandă, cel de la Palatul prezidenţial Cotroceni. Doamna Kővesi şi domnul Morar au fost exponenţii acestui control, vizibil cu ochiul liber dar necombătut de nimeni.

Astăzi, situaţia se prezintă astfel. Doamna Laura Codruţa Kővesi şi-a încheiat până şi prelungirea prelungirii de mandat şi i-a încredinţat locul domnului Daniel Morar, care s-a permanetizat, astfel, la conducerea procurorilor. Ministrul justiţiei din guvernele Ponta a lansat un concurs de ocupare a celor două funcţii pe care acum preşedintele Băsescu le-ar vrea numite de CSM, iar o Ţară întreagă a văzut cum câştigătorii concursului au devenit doi domni foarte stranii şi cu indicii publice insuficiente de isteţime. Nimeni nu ştie dacă aceştia vor fi şi propunerile pe care ministrul le va face preşedintelui, pentru că procedura nu a fost încă finalizată. În acest conext, noua preşedintă a CSM a devenit o doamnă procuroare, fostă adjunctă şi subordonată pe faţă domnului Băsescu personal.

Această alegere a preşedintelui CSM ne aduce înapoi cu discuţia la Constituţia României. Autorii constituţionali au creat o majoritate de 10 judecători la 6 procurori, într-un consiliu de 19, din care mai fac parte şi 2 civili şi un politician (ministrul justiţiei). Doar că, în nepriceperea lor, în loc să scrie că preşedintele consiliului se alege numai dintre judecători, au stabilit că acesta poate fi ales, pentru câte un an de zile, dintre judecători şi procurori.

Există cel puţin un argument de bun simţ că preşedintele CSM n-ar trebui să fie decât un judecător, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii este, de fapt şi constituţional, garantul independenţei justiţiei în România şi doar judecătorii sunt independenţi şi se supun doar legii, pe când procurorii sunt subordonaţi ierarhic şi depind de ministrul justiţiei, conform aceleiaşi Constituţii. Este foarte probabil că şi părinţii Constituţiei să fi ţinut seama de acest argument, atunci când le-a dat majoritate absolută în consiliu judecătorilor, numai că nu le-a ieşit la scris.

Deci, prin proceduri zise de masa mare a judecătorilor din Ţară ca fiind „netransparente”, s-a ajuns să fie aleasă o procuroare preşedinte al CSM, pentru a guverna peste activitatea acestui consiliu, exact când are de îndeplinit ordinul prezidenţial de a decide cine trimite numirile la Cotroceni, pentru funcţiile de şefi ai procurorilor. Şapte judecători din cei zece ai CSM au făcut public votul lor secret, însă nu au putut să facă acest lucru pe site-ul CSM-ului, pentru că doamna procuroare-preşedinte-cea-nouă nu le-a aprobat aşa ceva, deşi publicaţia lor era un document oficial al secţiei proprii din cadrul CSM.

Aşadar, avem o nouă dilemă. De ce unii judecători au votat pentru doamna procuroare, când decizia secţiei lor era să fie votat un judecător ca preşedinte al CSM, pentru acest an? Ori aceştia sunt independenţi, dar conştiinţa lor i-a îndemnat să ia partea domnului Băsescu şi să strice aranjamentele constituţionale şi de bun simţ ale alegerii unui confrate judecător, ori ei nu sunt atât de independenţi pe cât le dă voie Constituţia. În acest ultim caz, nu ştim însă cui le sunt ei subordonaţi, dar putem bănui. Cel mai probabil, ei sunt subordonaţi celor ce le plătesc al doilea salariu, ori soldă, pentru activităţi acoperite. Ceea ce ar fi cel mai clar exemplu de subordonare a justiţiei independente.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să ne punem neapărat speranţe în rezolvarea actualului scandal judecătoresc în favoarea judecătorilor cu adevărat independenţi.

Articole de acelasi autor