Sensul istoriei la români

Cu doar două excepţii, nu am găsit nicăieri exemple de evenimente din care să rezulte că noi, românii, avem simţul istoriei. Şi nu am găsit nici măcar un indiciu că noi am fi făcut vreodată istorie, aşa, de capul nostru. Aceste observaţii sunt exact ceea ce sunt, adică observaţii, şi nu reproşuri, lamentări sau altceva asemănător.

Ele, observaţiile, sunt importante dacă vrem să ne poziţionăm faţă de mersul istoriei actuale şi, mai ales, dacă nutrim vreo ambiţie de a influenţa în vreun fel acest mers.

Am să explic, foarte rapid, de unde provin aceste considerente.

De la începutul acestui secol şi, mai acut, de patru-cinci ani încoace, istoria omenirii a luat-o pe un curs foarte greu de anticipat cu numai un deceniu mai devreme de a se produce schimbarea de direcţie.

Un palier al acestei schimbări, pe care îl putem numi minor, deşi este esenţial, este cel al raporturilor de putere.

Lumea în care trăim s-a edificat pe principiul puterii, fie ea statală, sau sub ori supra statală, fie ea militară, politică, diplomatică, economică, demografică, geografică şi aşa mai departe. Indivizii, grupurile sau segmentele de populaţie, naţiunile şi chiar rasele umane s-au raportat la aceste puteri, încercând să constituie sau să adere la diferiţi poli de putere. Pentru o lungă perioadă de timp, asemenea poli de putere au apărut şi s-au consolidat, apoi au slăbit şi au dispărut într-un mod destul de previzibil. Iar, în interiorul lor, deţinătorii puterii s-au perindat unul după altul, în funcţie de evoluţia entităţilor care construiau sau emiteau respectiva putere.

În termeni clasici, asemenea evoluţii au fost numite fie creşterea şi descreşterea puternicilor lumii, fie schimbarea sau mutarea puterii dintr-un loc în altul. Deşi diverse şi cu origini complicate, toate modificările au fost, în mare măsură, previzibile şi relativ uşor de înţeles. Astfel că, cine a dorit să adere sau să se asocieze cu un anumit curs al istoriei, a putut să o facă, aşa cum, cine nu a fost de acord cu acelaşi curs al istoriei, i s-a putut împotrivi.

Aceasta a fost situaţia în toată lumea, mai puţin în România. Aici, noi, românii am decis să nu ţinem seama de asemenea evoluţii predictibile. Aşa că, de cele mai multe ori, am rămas pe dinafară sau la periferia istoriei.

În secolul al XIX-lea, când toată lumea a luat cursul industrializării, când raporturile de putere s-au reconfigurat în funcţie de geografia materiilor prime, a surselor de energie şi a forţei de muncă, precum şi a pieţelor de plasare a bunurilor industriale, românii au rămas „eminamente agrari” şi, eventual, furnizori de materii prime şi energie pentru alţii, mai dezvoltaţi şi mai puternici. Singurul moment istoric al secolului, pentru români, a fost unul de natură politică, prin obţinerea independenţei de stat, prin luptă şi cu voia ruşilor, în 1877-1878. Adică, a fost momentul când România a dobândit putere şi statut de naţiune independentă. Numai că acel moment venea cu o jumătate de secol mai târziu decât ar fi fost normal. Dacă români ar fi urmat cursul istoriei şi nu s-ar fi trădat unul pe altul, în 1821, când cu revoluţia lui Tudor Vladimirescu, am fi putut fi independenţi încă înainte de 1830, la fel ca Grecia.

În secolul XX, românii nu au înţeles nimic din istorie. Sau nu le-a păsat de mersul acesteia.

Cele două mari războaie mondiale, deşi fuseseră anunţate din timp, cu cel puţin două decenii înainte de a se declanşa, ne-au prins nepregătiţi. De fiecare dată, ne-au trebuit încă doi ani ca să ne hotărâm cui să ne alăturăm în război şi, chiar atunci când am făcut-o, am fost total nepregătiţi din punct de vedere al puterii militare şi ne-am predat pe la jumătatea drumului, cu o stânjenitoare penibilitate politică. Asta, în condiţiile în care românul obişnuit, din popor, şi-a dovedit atât patriotismul, cât şi eroismul ori spiritul de jertfă pe altarul naţiei.

Când toată lumea credea, în anii 1960, că socialismul este soluţia cea mai bună de obţinere a fericirii oamenilor la nivel mondial, deoarece statele europene ce aveau regimuri politice de această natură se recuperaseră mai repede după război decât cele capitaliste, românii au ales să facă un fel de dizidenţă din interior la sistemul comunist, ceea ce a dus la situaţia să fim mai mult exploataţi decât sprijiniţi de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi sateliţii fideli ai acesteia. Iar, la sfârşitul anilor 1980, când toată lumea renunţa la socialism ca la un sistem economic şi politic neperformat, ce punea frâne serioase în dezvoltarea umană, noi, românii, propuneam, prin vocea conducătorului de atunci al statului şi partidului, intervenţia armată în Polonia, pentru apărarea cauzei comunismului.

Ultimul deceniu al secolului trecut ne-a găsit şi ne-a lăsat într-o înceată şi dezlânată tranziţie, adică o oscilare între ce mai rămăsese din Rusia sovietică şi Vestul ademenitor. La conducerea ţării s-au aflat şi perindat oameni fără nici un simţ al istoriei. Petre Roman, primul premier post-decembrist, expunea în public planuri de întărire a participării României la CAER, adică organizaţia de cooperare economică a statelor comuniste, în preziua dispariţiei Uniunii Sovietice. Teodor Meleşcanu, ministru de externe în primul guvern ales pe baza noii constituţii democratice, se împotrivea ritmului mai rapid de îndeplinire a condiţiilor de intrare a României în NATO, când era evident că acesta este cursul istoriei. Şi exemplele pot continua la nesfârşit.

Ei bine, raporturile de putere, aşa cum le ştim de la inventarea ştiinţei politicii, au devenit imprevizibile, odată cu secolul 21.

Atacul terorist asupra Statelor Unite ale Americi din 11 septembrie 2001 a fost primul semn indubitabil al acestei schimbări. Celei mai mari puteri militare a lumii i-au trebuit zece ani ca să prindă şi să pedepsească pe loc pe cel care s-a identificat cu organizaţia ce a efectuat atacul, Osama bin Laden. Iar talibanii afgani, care i-au oferit acestuia sanctuar şi bază de operaţii, nu sunt nici acum pe deplin învinşi, nici militar, nici politic.

În acelaşi timp, situaţii ce păreau inacceptabile cu câţiva ani mai înainte au devenit aproape normale. Cum este cazul schimbării de regim politic pe calea armelor şi prin intervenţie externă. Războiul din 1999, prin care NATO a impus separarea provinciei Kosovo de Serbia a fost doar un precursor al situaţiilor violente în care s-au schimbat conducători politici în Irak şi Libia, cu intervenţie externă, precum şi în Egipt, Yemen şi Tunisia, prin forţe proprii.

Când toată lumea era perfect de acord că un război de invazie nu este posibil, în viitorul previzibil, în Europa, Federaţia Rusă a invadat Georgia, în 2008. Iar acest lucru s-a întâmplat fără nici o reacţie de putere din partea Europei sau a Statelor Unite, ca şi când ele ar fi fost, dintr-o dată, vlăguite. Sau, ca şi când geografia Europei s-a schimbat, linia de demarcaţie continentală mutându-se de pe Munţii Urali pe ţărmul de sud-est al Mării Negre.

Încercând să pună o oarecare ordine în Lume, Statele Unite ale Americii au decis mutarea efortului lor militar din Europa în Asia. Adică, mai departe de Rusia şi mai aproape de China, indicând prin aceasta locaţia geografică a viitorului pol de putere ce trebuie luat în seamă. Asta, în condiţiile în care domnul Putin, preşedintele ales al Federaţiei Ruse, şi-a bazat campania electorală pe care a şi câştigat-o cu uşurinţă pe promisiunea că ţara sa va redeveni o putere de care să se ţină seama, inclusiv din punct de vedere militar.

Rămasă de capul ei, Europa va trebui să facă ceea ce nu a făcut niciodată în istorie, de la căderea Imperiului Roman încoace – să îşi consitituie o putere unitară, cu care să acţioneze în exteriorul graniţelor sale, pentru impunerea voinţei comune oriunde în lume. Gradul de impredictibilitate a unei asemenea întreprinderi este extrem de ridicat, nu numai din cauza absenţei totale a unui precedent sau element de comparaţie, dar şi diversităţii de interese şi păreri ale statelor europene.

Sunt state care influenţează deciziv cursul istoriei europene, precum sunt şi state care le urmează voluntar. Dar mai este şi România, care stă în expectativă. România care, în regimul Băsescu, a renunţat total la orice ambiţie de constituire a unei puteri naţionale, de orice fel ar fi ea, militară, diplomatică, economică, culturală sau de altă natură. Ba, mai mult chiar, a distrus şi bruma de putere ce se constituise, la nivel naţional dar cu participare internaţională, în ultimii douăzeci de ani.

Singura explicaţie pentru această expectativă este absenţa simţului istoriei la români. Nouă, românilor, nu ne este clar înspre ce se îndreaptă omenirea şi, atunci, aşteptăm cu răbdare să vedem despre ce este vorba, după care să venim şi noi „în rândul lumii”. Singura problemă cu această atitudine este că ajungem întotdeauna la sfârşitul mesei, unde suntem aşezaţi pe un taburet, la colţ, şi suntem trataţi cu resturile rămase de la ceilalţi, aşezaţi confortabil, în fotolii.

Este însă adevărat că nu toate popoarele au acest simţ al istoriei. Unele, mai mici şi mai fragile, s-au mulţumit să îi urmeze pe cei puternici, oricare ar fi ei, altele au ales că îşi facă singure istoria, chiar dacă nu le-a ieşit întotdeauna cum au vrut ele.

Cazul României în expectativă este însă unul singular. Şi atât de atipic, încât ne vine imediat în minte neliniştea dacă, nu cumva, „conducătorii” noştri vor fi optat deja pentru un anumit sens al istoriei noastre, dar nu ne spun şi nouă, ca să nu ne supere.

Articole de acelasi autor