Acasa Opinii Sfârșitul calvarului basarabean și începutul celui ucrainean

Sfârșitul calvarului basarabean și începutul celui ucrainean

scris de Z.V.
216 afisari

În 1918, după unirea din 26 ianuarie au fost restabilite legăturile canonice cu biserica Moldovei. După retragerea din scaun a lui Anastasie Gribanovschi (1915-1918), ultimul ierarh rus şef al bisericii Basarabiei,  Biserica Basarabeană va trece sub păstorirea lui Nicodim, Episcop de Huși.

Stan PETRESCU

În anul 1918 a fost sfințit Gurie, mai întâi ca Episcop de Bălți, pentru ca din 1920 să devină Arhiepiscop de Chișinău.

Prin Legea organizării bisericești din 06 mai 1925 (M.O. 97; D1402/1925), ia ființă Mitropolia Basarabiei, cu: Arhiepiscopia Chișinăului; Episcopia Cetatea-Albă și Ismail și Episcopia Hotinului, cuprinzând județele Hotin, Bălți și Soroca.

Dacă vorbim de revoluția bolșevică din Rusia, putem afirma că aceasta a constituit momentul astral favorabil reîntregirii vetrei comune a tuturor românilor, în frontierele ei naturale.

Basarabia a constituit pilda fericită a istoriei noastre, accelerând procesul lărgirii granițelor Regatului României, la 28 noiembrie 1918, apoi destructurarea Imperiului Austro-Ungar a generat sfârșitul politicii naționale arogante a guvernului maghiar, iar falimentul definitiv al statului maghiar, încorporat într-un imperiu conglomerat de națiuni, s-a adeverit prin hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba – Iulia, de la 1 decembrie 1918, unde s-a hotărât venirea Transilvaniei în granițele naturale ale românilor, nu ca un rapt, ci ca un drept inalienabil al Regatului României.

Biserica ortodoxă a țarilor a reprezentat, pentru pravoslavnicii ruși, instituția care putea influența, în mod hotărâtor, sufletele și conștiințele drept-credincioșilor săi, moldovenii, din păcate, neputând eluda această chestiune, fiind obligați să asculte de îndreptările ei forțate. Acum peste un secol și jumătate, M. Eminescu scria că „Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatră Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român.”. Și continua marele poet al neamului cum că „măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte.”

În același registru silnic de stârpire a românismului continua să procedeze statul ucrainean cu peste cei cinci sute de mii de români ortodocși.

Rusia a avut permanent interesul de a se amesteca în treburile interne ale Principatelor Române fiindcă România și românii au fost, întotdeauna, marele obstacol în calea expansiunilor ruseşti din Balcani. Dorinţa de a se extinde teritorial peste vecini a constituit dominanta politică imperială rusă permanentă, fie puterea s-a numit ţaristă, sovietică, sau federală. În acest sens, este simptomatic răspunsul contelui Pavel Kisseleff, la 1832: „Dacă se obiectează că scopul politicii ruseşti nu era extinderea teritorială, voi răspunde că evoluţia evenimentelor este mai puternică decât – orice previziune şi că Rusia nu a pornit în marş de peste un veac de pe malurile Niprului doar pentru a se opri pe malurile Prutului”.

Este unicul răspuns privind scopul adevărat al ruşilor, dar care întotdeauna a fost camuflat cu pretenţii de mare eliberator al creştinătăţii și al popoarelor asuprite de către inamici imaginari. Iată argumentul, în plus, privind scopul celor 12 invazii ruseşti în România și care s-au desfășurat între secolele 18 și 20. Există marele risc, potrivit ultimelor amenințări sosite de la Moscova, ca în acest al treilea deceniu al secolului 21, să fim invadați a treisprezecea oară. Tridecafobia poporului român, risipit în două state, este justificată, mai cu seamă pe teritoriul celui de-al doilea stat românesc, R. Moldova. Această frică de cifră 13, dacă îmi este permis, ne-a transmis-o președinta, Maia Sandu, tocmai de la Davos, avertizând lumea că frații noștri de peste Prut au redevenit ținta rușilor imperiali, în condițiile intensificării acestui război devastator slavo-slav. Acest război a cutremurat din rădăcini ortodoxia pravoslavnică. Reverberațiile adânci ale acestei confruntări fratricide sângeroase s-au produs și în spațiul de existență al românilor ortodocși din această parte de Românie ocupată, unele din ele topindu-se într-o prigoană armată în contra românilor din Ucraina, în contra bisericilor și mănăstirilor lor, Zelenschi „eroul planetar”, mâine poimâine încoronat cu vreun Premiu Nobel, trimiţându-şi câinii săi de pază, înarmați până în dinți, să pângărească lăcașurile de cult sacre ale românilor din Ucraina, în timp ce românii ăstălalți, dincoace de Prut, asigură găzduirea gratuită a zecilor de mii de ucraineni refugiați din motive de război, pe pământ românesc.

Iată cum arată îmbrobodit adevăratul scop al „eliberărilor ruseşti”, făcute în numele creștinătății și a ideologiei bolșevice. Formele de guvernare, pe parcurs, s-au schimbat, dar esenţa imperiului a rămas aceeaşi – refacerea fostei URSS. Această doctrină este bine relatată în declaraţia lui Stalin de la 7 noiembrie 1937, cu ocazia a două decenii de conducere bolşevică: „Ţarii ruşi au făcut multe lucruri rele. Ei au purtat războaie şi au cucerit teritorii în interesele moşierilor. Dar ei au făcut şi un lucru bun: au înjghebat un mare stat – până la Kamceatka. Noi am primit drept moştenire acest stat”. Acelaşi lucru îl reiterează Putin, afirmând că Federația Rusă este succesoarea de drept a U.R.S.S. Evident că rușii de azi nu cuceresc teritorii în interesul moșierilor dispăruți, ci în interesul clasei de oligarhi ruși.

Biserica rusă, întotdeauna, a fost doar un instrument în marea politică slavă expansionistă, acțiunile ei fiind considerate un fel de cruciade ruseşti, sui generis, mai ales după căderea Constantinopolului, asumându-și titulatura arogantă de „A Treia Romă”. Războaiele de cucerire a noilor teritorii, în special în Europa de Sud-Est, din secolele. 18-19, erau mascate cu falsa sintagmă „eliberare a fraţilor de credinţă” de sub jugul necredincioşilor. Bag de seamă că acum ucrainenii au devenit necredincioșii ortodocși.

S-a demonstrat de către timpul istoric faptul că sufletul moldovean s-a împotrivit unei asemenea tendinţe de rusificare și deznaționalizare, arătând urmașilor că mulţimile de jos, ca și elitele, doreau cu totul altceva decât potentaţii vremii şi că biruinţa vremelnică a celor ce în mod despotic deţineau puterea, avea să se înmormânteze după un timp oarecare, prin manifestările de viaţa liberă, pe baza naţională, ale sufletului acestor mulţimi.

Românii moldoveni s-au lipsit mai bine de şcoală, preferând să rămână în întunericul neştiinţei; au părăsit chiar calea bisericii, când aceasta devenea prea rusă, numai să nu devină ruşi. Cu cât tentativele de deznaţionalizare și rusificare prin biserică au fost mai îndrăzneţe și cu cât apăsarea mai grea, cu atât iredentismul a crescut, basarabenii închizându-se în viaţa familială, unde puteau să-şi trăiască obiceiurile, să-şi vorbească limba şi să se închine lui Dumnezeu, nu numai ca pravoslavnici, ci ca și români.

Ţarismul rus îi ţinea pe românii basarabeni într-un total întuneric, îngrădindu-le accesul la şcoală, în limba română, inclusiv primară,. Astfel se explică analfabetismul evident în mediul populaţiei de jos. Aproximativ 10,5 la sută dintre bărbaţi ştiau cât de cât carte rusească, iar printre femei numărul acestora atingea doar 1,7 la sută.

Politica lingvistică promovată la est de Prut de către regimul ţarist şi cel sovietic a fost una sinuoasă, cunoscând urcuşuri, dar şi mai ales coborâşuri, fapt care a periclitat conştiinţa naţională a românilor din partea de răsărit a vechiului principat, exercitând o influenţă negativă asupra evoluţiei fireşti a limbii române.

În timpul ocupației sovietice din 1940-1941 și mai apoi, sub regim sovietic, din 1944 până în 1992, Mitropolia Basarabiei și-a încetat activitatea, fiind înlocuită de Eparhia Chișinăului, sub autoritatea Patriarhiei Moscovei și a întregii Rusii. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată trecerea Basarabiei sub autoritatea canonică a Patriarhiei Ruse.

Așa se încheie, la anul 1917, veacul de deznaționalizare și rusificare forțată a Basarabiei, curgerea cea mai fierbinte de lacrimă, aflată pe obrazul tuturor românilor iubitori de neam, credință, limbă și țară.

S-a încercat asimilarea sufletelor românești, pentru ca după acest proces să urmeze limba și credința, metodă foarte simplă de a fura pământurile altor popoare. Și nu s-a reușit, deoarece acest popor creștin și iubitor de Dumnezeu, deși capturat cu forța și ascuns în imensitatea întunecată a închisorii Imperiului Țarist, a avut puterea să reziste trupește și sufletește până ce libertatea necesară s-a ivit la capătul suferințelor lui.

Un întreg popor de slujbași ai ogorului, căci doar truditorii pământului au alcătuit talpa și Sfatul Țării și ei ni se înfățișează pe deplin conștient să ne arate ce doresc și spre ce năzuiesc.

Deși fruntași ai bisericii și o parte a intelectualității s-au angajat în acțiuni de propagandă și în acte de cultură națională, înspre beneficiul celor mulți, nu s-a reușit, de la răpire și până la sfârșitul secolului al 19-lea în a se obține rezultate palpabile. Pentru că acești luminători, acești învățători, erau ținuți departe și sub control, pentru a nu avea contacte puternice cu sufletul marii mase de moldoveni. Singurul contact permanent cu norodul l-a avut Biserica și în ciuda tuturor încercărilor ocupantului rus de a o desprinde de români, nu s-a reușit, aceasta rămânând credincioasă principiilor și valorilor sale creștine. Biserica profundă, adevărată, nu s-a lăsat descurajată de acţiunile concertate a câtorva ierarhi, care s-au pus în slujba puterii dominatoare laice și bisericeşti, cu unicul scop de a pune în aplicare planul strategic al Țarului și camarilei sale de deznaționalizare și rusificare a românilor.

Poporul român, în marea lui masă, și-a păstrat cu sfințenie, ca pe cele mai scumpe bunuri ale ființei sale, limba și datinile strămoșești. Față de alte neamuri, limba română, a constituit argumentul de bază al continuității acestui popor, fiind aceeași în toate spațiile românești. Preoții, ca niște adevărate pietre de granit din pereții cetăților, au rezistat presiunii autorităților de a învăța limba rusă și dacă ar fi învățat această limbă slavă, nu ar fi servit cu nimic în îndeplinirea rolului pastoral și liturgic. Preoții de țară își păstrau limba cu încăpățânare, căci numai în moldovenește putea da sfaturi și ajutor, numai în românește decurgea serviciul liturgic, căci, în caz contrar, niciun credincios nu ar mai fi călcat pragul bisericii. Și chiar dacă potera țaristă încerca să fie prezentă la aceste manifestări românești cultice, sau de altă natură, spre a le deturna în limba rusă, moldovenii se adunau în ascuns la rugăciune, exact ca pe vreme persecuțiilor religioase.

Religiozitatea românului a fost și mai puternică atunci când biserica a fost persecutată și conștiința națională mai vie, atunci când sufletele românești au fost prigonite.

Biserica românilor basarabeni a reprezentat mortarul zidirii idealurilor sale, servind, implicit, drept scut, dezvoltării idealurilor naționale ale credincioșilor ei, de la răpire și până la Unirea cea Mare. Preoții devotați poporului și bisericii au rămas adevărați servitori devotați ai acestui neam românesc.

Preoții, ca niște adevărați apostoli, țineau slujbele pe la casele drept – credincioşilor, astfel că în jurul vetrelor calde din casele gospodarilor, se adunau sătenii și în frunte cu preotul lor, închinau rugi Celui de Sus.

Femeia moldoveancă a constituit destinul continuității neamului, căci aceasta era adevărata păstrătoare a tradițiilor și obiceiurilor strămoșești, pe care le transmiteau copiilor din familia ei.

După un secol de suferințe și trăi creștin, în clandestinitate, după grele încercări la care au fost supuși românii basarabeni, după dezgolirea bisericilor românești de clopotele sale de bronz și de icoanele seculare, se observă că presiunea rusificării dă semne de slăbiciune, prezența intelectualilor în societate este tot mai activă, preoții, ca păstrători ai stindardelor românești, revin mereu în primele rânduri, animând poporul să lupte pentru libertate, căci întreaga conștiință națională ajunsese la maturitate, astfel că în învălmășagul războiului și revoluției rusești, basarabenii nu au părut a fi dezorientați, ci foarte organizați, ci dimpotrivă, pentru toți românii basarabeni Renaşterea Naţională s-a produs, Basarabia unindu-se patria-mamă.

După o ocupație țaristă de 105 ani (1812-1918), la 27 martie 1918, Sfatul Țării votează într-o sală festivă de liceu din Chișinău, unirea Basarabiei cu Regatul României. Sosea momentul astral al unirii Basarabiei cu țara de obârșie.

Autoritățile țariste, apoi cele sovietice, dar și cele federale de astăzi, au pus, de peste un secol și jumătate, un imens zăbranic la Prut, crezând că marea masă a țăranilor români basarabeni necunoscătoare a limbii ruse, despărțită de țara mamă, va rămâne în totală ignoranță și va accepta dezrădăcinarea cultural-lingvistică prin rusizare și deznaționalizare. Dacă la 1812 în Basarabia furată, limba română se vorbea în proporție de 95 % dintre locuitorii ei, astăzi, în același teritoriu, devenit Republica Moldova, proporția vorbitorilor de limbă română a coborât doar la 75%. Oricât de mult au încercat imperialii slavi să rusifice poporul de jos și limba română, nu au avut sorți de izbândă. Stăpânii celei de – A Treia Rome n-au reușit, în ciuda măsurilor lor brutale de asimilare, să pună în lanțurile stăpânirii lor, spiritul și credința românilor.

Nu aș putea încheia fără a prezenta versurile minunate ale unei poezii, închinate Dreptei – Credințe. Aceasta poezie a fost compusă de un tânăr preot – vrednic și de laudă servitor al poporului român ortodox –, poezie care a fost scrisă acum aproape un secol, pentru ca s-o învățăm, dimpreună și versurile sale să le rostim copiilor noștri, atât din amvon, cât și din tinda caselor și a școalelor românești. Este vorba despre Arhiereul Gheronte Nicolau-Silistreanu, vicarul Sf. Episcopii Constanța, care și-a publicat versurile în lucrarea sa, „Scurt istoric asupra persecuțiilor religioase din Rusia Sovietică, Chișinău, Tipografia și Legătoria Eparhială, 1925, pp.94-95.).

 

 „Suntem creștini

Creștini suntem pe-acest pământ,

O lege avem de la Cel sfânt;

Datori suntem ca s-o iubim,

Și pentru dânsa să murim

Căci ortodocși noi ne numim,

   Noi ne numim.

Un tată avem, pe Dumnezeu,

Care a trimis pe Fiul Său

Să moară crud pe acest pământ

Și-apoi să-nvie din mormânt;

Să înălțăm al nostru gând

Spre El mereu.

Icoanele le venerăm,

La chipuri sfinte ne-nchinăm

     Ne închinăm

Și sfânta cruce o cinstim,

Căci ortodocși noi ne numim.

De-o altă lege noi de loc

                  Nu vrem să știm.

N-avem mai scump pe-acest pământ

Că legea dată de cel sfânt,

Din cerul sfânt.

Creștini fiind acum dorim

Viață sfântă să trăim,

Iar când va fi ca să murim

              În cer să fim.”

Iată-ne la peste un secol distanță de acele istorice vămi de sânge și persecuții religioase prin care au trecut românii din spațiile slave, români a căror istorie, pe aceste pământuri, se întinde pe mai mult de două milenii!

Parcă nimic nu s-a schimbat, pentru că țara este împinsă pe marginea prăpastiei de către o clasă politică inconștientă și în bună parte, ticăloșită, lipsită de instinct statal.

Persecuțiile religioase ale slavilor ruși, ucraineni, bulgari, sârbi, asupra românilor creștini de pe cuprinsul țărilor lor continuă și mai vârtos. Autoritățile din aceste state s-au inspirat, probabil, din legile Apponyi, din veacul al 19-lea, care vizau constrângeri etatice asupra școlilor confesionale ale etnicilor români, germani, slovaci, sârbi și evrei, în vederea amplificării procesului de maghiarizare în Regatul Ungariei.

În Republica Moldova, românii ortodocși sunt divizați încă în două mitropolii, una aparținând canonic, prin abuz, de Patriarhia Rusă, cealaltă aparținând canonic, potrivit tradiției, de Patriarhia de la București. Nu avem știință dacă Vicariatul ortodox român, subordonat șefului noii Biserici Ortodoxe Ucrainene, Mitropolitul Epifanie, cu o structură administrativă proprie și drept de autoguvernare în structura Bisericii Ortodoxe a Ucrainei va ușura viața românilor din Ucraina. Astăzi, prigoana religioasă sângeroasă din Ucraina continuă, în același registru brutal al slavizării, atât împotriva bisericilor, cât și a etnicilor români din Ucraina. Şi până când? Iar peste autoritățile române, care tac mâlc, s-a instalat o toxică lașitate fără de margini, într-un dispreț răsunător și total față de cumințenia și răbdarea acestui popor. Au rămas pe meterezele luptei de apărarea a credinței, limbii române și neamului românesc soldații crucii – ierarhii și preoții bisericilor ortodoxe risipite pe fostele moșii, altădată românești.

Am toată convingerea că așa cum Preafericitul Patriarh Daniel, prin străduința sa neobosită și prin puterea lui Dumnezeu a împlinit un mare vis al eroilor și martirilor români de a avea o Catedrală Națională Ortodoxă la București, această cea mai mare biserică ortodoxă din țară și din lume, un uriaș simbol identitar pentru toți românii, tot așa poate să se angajeze, cu un alt efort sublim arhieresc și creștinesc de a găsi soluția milostivă de alungare a dihoniei și de împăcare a bisericilor ortodoxe din spațiul slav,  pentru a reuni și solidariza pe toți românii sub o singură și mare Catedrală Sfântă, aceea a Mântuirii Neamului.

Să tragem uriașele clopote din Catedrală, pentru trezirea noastră, pentru ca Bunul Dumnezeu să dea românilor mai multă îndrăzneală și mai mult curaj!

1 comentariu

scorpio 23-01-2023 - 12:54

Despre ce fac Ucrainienii cu preotii romani nimic nimic ? Ei nu exista? Calcvarul lor nu se va sfarsi niciodata, pentru ca uite, apar (c) orbi care vad numai jumatate de adevar.

Comments are closed.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult

BREAKING NEWS