Sfatul de război al Ţării

Cu surle şi tobe, pe la sfârşitul lunii martie 2012, domnul Băsescu Traian, preşedintele României, a anunţat, mai întâi, că va avea loc şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAŢ), al cărui preşedinte este şi, mai apoi, că şedinţa tocmai a avut loc. Ce l-a îndemnat să facă atât de publică ştirea despre o şedinţă a singurului „organ” de stat ce nu se supune nici unui control sau supraveghere democratice în România, pe motivul că este un fel de consiliu de război, menit să funcţioneze mai ales atunci când democraţia este lăsată pe planul doi?

Cu câteva zile mai devreme, domnia sa promisese că va face ceva în privinţa câtorva dintre problemele pe care mulţi dintre noi le considerăm presante, respectiv corupţia, evaziunea fiscală şi contrabanda, probleme a căror rezolvare trenează de când a început regimul Băsescu, cu mai bine de şapte ani în urmă, precum şi că va găsi o soluţie la problema, mai recentă, a crimelor prin împuşcare, săvârşite de oameni înarmaţi de statul nostru.

Şi, pentru ca această promisiune să nu rămână una deşeartă, domnul preşedinte a făcut o şedinţă.

Nu sunt multe de spus despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Să notăm totuşi că, din problematica strategică a corupţiei, Consiliul a stabilit doar măsuri de reducere moderată a acesteia în Poliţie şi Jandarmerie, prin „limitarea recrutării poliţiştilor şi cadrelor militare din sursă externă”, soluţie prin care se speră, în tăcere, că se vor împuţina şi cazurile celor ce se trezesc înarmaţi cu arme de foc, fără să aibă instrucţia necesară şi care, dacă tot au arme şi o fire violentă, îşi aleg „ţinte” din rândul nostru, al publicului.

În rest, s-au prezentat „analize” şi „s-a stabilit” că se vor face noi planuri. Şi, dacă tot s-au adunat membri acestui Sfat de Război, au mai „analizat şi aprobat mandatul” cu care România se duce la Summitul NATO din luna mai, anul acesta, în condiţiile în care pregătirea summitului şi, implicit, promovarea mandatului României au început cu mai bine de un an în urmă.

Ca cetăţeni pasionaţi de democraţie şi iubitori de pace, o asemenea întâmplare, cum a fost şedinţa CSAŢ, ar trebui să fie o veste bună. Atâta vreme cât membrii acestui Consiliu se adună doar pentru a decide vorbe şi pentru a da sarcini să se facă planuri ori strategii, nu este nici un pericol ca „organul” respectiv să se transforme într-un sfat secret, unde se uneltesc acţiuni împotriva noastră, a poporului.

Şi spunem asta, deoarece majoritatea dintre noi nu avem încredere în nici unul dintre membri CSAŢ. Astfel, conform celui mai recent studiu sociologic, efectuat în luna februarie de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, neîncrederea noastră în preşedintele Băsescu este de 79%, pe când 66% nu avem încredere în primul ministru Ungureanu, iar 70% dintre noi îl tratăm pe ministrul apărării Oprea cu multă sau foarte multă neîncredere. Asta, în timp ce neîncrederea în ceilalţi miniştri membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării merge de la 60% în cazul ministrului de interne şi până la 55% în ministrul de finanţe.

Astfel, este bine pentru noi că domniile lor nu sunt în stare să guverneze domeniul public al securităţii şi apărării României, rezumându-se doar la vorbe fără rost, cum sunt cele referitoare la „mandatul” pentru summitul NATO, dat cu un an mai târziu decât ar fi fost normal şi raţional să fie dat. Pentru că, dacă ar fi fost să ia decizii adevărate, cine ştie ce le-ar fi putut trece prin minte, atâta vreme cât nu sunt deloc investiţi cu încrederea noastră că ar şti care sunt interesele naţionale şi voinţa Ţării şi că ar ţine seama de ele în actul lor de guvernare.

Deşi, momentul istoric al acestor zile de martie 2012 ar fi fost extrem de propice unei analize comprehensive a situaţiei strategice a României ca membră a Uniunii Europene şi Alianţei Tratatului Atlanticului de Nord – NATO. Şi ar fi fost nevoie de decizii adevărate, pe termen lung, privind rolul şi locul Ţării în cadrul acestor organizaţii sau chiar în Lumea de astăzi, aflată efectiv la răscruce.

Dacă nu mă credeţi pe mine, uitaţi-vă măcar la celălalt stat fost comunist, cu care România se poate compara din punct de vedere demografic şi geografic, respectiv la Polonia. Exact în aceleaşi zile, polonezii au decis să îşi facă publice, prin vocile politice ale premierului şi ministrului de externe, priorităţile de politică de securitate regională şi globală pentru următorii patru ani, în condiţiile incertitudinilor privind viitorul Uniunii Europene şi al diminuării prezenţei americane în NATO.

În total contrast cu bâlbâiala „comunicatului CSAŢ”, care nu poate nici măcar să scrie care sunt, de fapt, elementele inteligibile ale „mandatului României la Summitul NATO”, „analizat şi aprobat” în cadrul şedinţei, polonezii sunt foarte precişi în ceea ce cred că este bine pentru naţiunea lor. Politica lor, aprobată de Consiliul de Miniştri, include o „Strategie pentru Uniunea Europeană”.

Dar, ca să nu comparam cartofii cu gladiolele, să ne uităm la modul de formulare a acestor politici în cele două state.

Zic românii, prin gura CSAŢ-ului, că „liniile directoare” ale mandatului României pentru Summitul NATO de la Chicago sunt: „apărarea antirachetă, continuarea angajamentului comunităţii internaţionale în Afganistan; identificarea unor soluţii viabile care să contribuie la consolidarea capacităţilor militare ale Alianţei; politica de parteneriate şi procesul de extindere a NATO”.

Zic polonezii, prin documentul oficial de politică externă: „Trebuie să punem accentul pe dezvoltarea capabilităţilor Alianţei în zona apărării antirachetă şi abordării serioase, pe agenda organizaţiei, a aşaziselor noi provocări”. „Polonia va continua să fie avocatul lărgirii NATO, pentru a include statele care aspiră la statutul de membru şi îndeplinesc toate criteriile. Prin sprijinirea acestor aspiraţii, în special ale Moldovei, ale statelor din Balcanii de Vest şi Caucazului de Sud, Polonia este pregătită să ofere asistenţă în domeniile politic şi economic ale transformării lor”. În ceea ce priveşte Afganistanul după 2014, Polonia recunoaşte că este „o provocare pentru Alianţă şi pentru Polonia să realizeze un transfer efectiv de responsabilitate pentru securitate, de la Alianţă la autorităţile din Kabul şi în concordanţă cu calendarul stabilit”. Şi aşa mai departe.

Orice observator rezonabil poate vedea diferenţa de limbaj între cele două texte, care se referă la aceleaşi lucruri. Iar această diferenţă este dată modul diferit de a face politică, în sensul în care România nu face nici un fel de politică, nici externă, nici de securitate, ci doar publică vorbe puse una după alta.

Dar, se poate observa cu ochiul liber şi diferenţa de conţinut. Vi se pare normal ca problema de securitate a Moldovei să fie pe agenda polonezilor şi să nu fie pe agenda României, care nu a primit nici un mandat în acest sens pentru Summitul NATO?!?

Poate veţi zice că am fost un răutăcios să aleg spre comparaţie tocmai Polonia, singurul stat din regiune, membru al Uniunii Europene, care a trecut prin criză cu înţelepciune şi succes. Ar fi trebuit să compar România cu un stat similar ei, adică la fel de prost guvernat şi incapabil de a genera o viziune de viitor pentru sine, măcar pe câţiva ani de acum înainte. Recunosc faptul că ar fi fost o comparaţie mai echitabilă, dar nu am putut găsi un asemenea stat. Cel puţin nu în Europa şi în NATO.

Articole de acelasi autor