Acasa Opinii Singuratate occidentala

Singuratate occidentala

scris de Ziua Veche
5 afisari

Am avut ocazia in martie a.c. sa umblu trei saptamani prin Europa occidentala, prin Europa „profunda”, cum se zice, adica pe la tara, prin  satele, comunele si oraselele Frantei, Germaniei, Austriei. Ceea ce te socheaza imediat e, la primele ore ale diminetii, absenta oamenilor de pe strazi.


Toate aceste mici localitati par pustii. In cafenelele, bistrourile, barurile abia deschise – tipenie de om. (Ehei, pe cand la noi!… Stiti ce vreau sa spun…). De fapt, oamenii sunt undeva in interioare, muncesc. Abia la ora pranzului, asezarile se mai anima, dar nu prea mult. Iar seara, din nou o senzatie de pustiu, de parasire.

Asta la tara. In marile orase, impresia de singuratate apasatoare e data tocmai in marile aglomeratii. Sunt absolut convins ca, de pilda, in metroul parizian cel putin o treime din calatorii zilnici asculta muzica la casti. Stau fixati in universul lor sonor ca niste insecte prinse intr-un bulgare de chihlimbar. Nimeni nu-l priveste pe calalalt decat o secunda, doua: apoi privirile fug in alta parte, in jos, sau se opresc in gol. Pare ca strabati o civilizatie autista. Rareori, chiar in zonele rezidentiale, vecinii se cunosc intre ei, desi stau gard in gard. Pentru un pumn de sare sau de faina care lipseste momentan, toata lumea prefera sa faca zece kilometri cu masina pana la un super-market, decat sa imprumute de la cel ce sta in apartamentul de alaturi: o persoana de care nici n-ar sti ca locuieste acolo, daca n-ar auzi prin perete niste vagi zgomote, seara, dupa servici. Pana si picnic-urile se fac mai mult in doi decat intr-un grup de prieteni.

Pana-n 1990, cand am putut iesi din gulagul ceausist, Occidentul mi se parea, in privinta relatiilor umane, un rai. Acum, cand il cunosc cat de cat, mi se pare un purgatoriu. Spre ce? Dumnezeu stie…

 

 

 

 

 

 

 

 

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult