Stâlpii naţiei s-au frânt

Toate regimurile postdecembriste, aflate la putere, au provocat războaie de nerozi, pe banii şi răbdarea noastră. S-au succedat ani de-a rândul, la putere, parlamentari incapabili să facă legi bune, incapabili să construiască instituţii credibile şi durabile.

Au fost „numite” guverne de pomină, alcătuite din cele mai incompetente minţi, îndărătnice şi în ale politicii şi în ale administraţiei. Am trăit permanent o băşcălie politică de tip bizantin, demnă de „pana absurdă” al lui Eugen Ionesco.

Statul român s-a mafiotizat până în cele mai din adânci ale temeliilor sale, cei trei stâlpi credibili ai naţiei române, secole de-a rândul, au fost dislocaţi din continuitatea lor istorică.

Trăim cel mai mare şi urât show românesc, cu Dumnezeu în prim plan. Colaci, tămâie, patrafiruri negre şi oase sfinte împodobesc Dealul Mitropoliei. Biserica va fi pe ducă, pentru că a devenit caducă, uitând că menirea ei este cu totul alta, una morală, de îndreptare spirituală şi asanare a răului din societate,  săvârşitoare de acte de educaţie profundă şi de caritate pentru cei nevoiaşi, iar nu aceea de a face bussines cu cele sfinte, la scară naţională, pentru Preafericirea Sa.  Armata de zeci de mii de sutane a devenit stat în stat şi una dintre cele mai profitabile afaceri cu credinţa. Biserica a devenit un fel de instituţie de uitilitate publică, unde se săvârşesc slujbe la botezuri, cununii şi înmormântări. În rest, spectacole cu miros de ceară şi tămâie de cel mai prost gust.

S-au construit biserici, fără niciun Dumnezeu, pe cheltuiala proştilor, făcându-se comerţ cu conştiinţe şi noi tipuri de „indulgenţe” prin toate lăcaşurile de cult: apă sfântă (chioară), „cârpe sfinte”, cică rupte din cămaşa Prea-Curatei, noroi sfânt adus din râul Iordan (vorbă să fie), oase sfinte, lumânări şi chiciuri cu portrete de sfinţi speriaţi etc.. Români inconştienţi, rămaşi fără păstori,  au distrus mii de fabrici şi au construit mii de biserici, în schimb. De parcă la masa cea de toate zilele mâncăm turle cu agheasmă, clopotniţe cu cădelniţe şi altare cu catapeteasmă. Nici dracul nu mai este interesat de Biserica Neamului, darămite generaţia prezentă, paralizată şi ruptă brutal de tradiţiile sănătoase ale acestei ţări.

Sunt interesaţi de biserică doar ierarhii cu pântece largi, înveşmântaţi în straie cu sclipiciuri scumpe,  însoţiţi de măicuţe smerite, care nu  îmbătrânesc niciodată. Toţi vlădicii îşi poartă fundurile episcopale prin parohii şi prin mercedesuri  „full option”,  spre a vărsa harul lor,  „divin de profund”, asupra oiţelor rătăcite din saivanul nedreptei credinţe. Casa Domnului a întors spatele sfintei tradiţii, serviciul religios adaptându-se, din mers şi on-line, la economia comunisto-liberală.

Armata Română a devenit jucăria politică a unor miniştri obedienţi, mofluzi şi inconştienţi. Este prost echipată, prost plătită şi prost înzestrată. Instruirea lasă de dorit. În schimb, capii ei vorbesc despre instituţie  în termeni bombastici, laudativi, ascunzându-se, cu ipocrizie, adevăratele ei dureri. Adică nimic despre moralul şi capacitatea ei de luptă. Să vă aducem aminte, domnilor, că Ziua Naţională este a neamului românesc şi nu a unui ministru oarecare, că  Armata este a poporului şi nu proprietatea clicii politice, că dacă visteria de război e goală zadarnice vor fi toate.

Dacă s-ar reduce cheltuielile de transport în administraţie, la guvern,  precum şi la Parlament, cu o zi, ar fi carburanţi suficienţi să defileze trei divizii mecanizate, dimpreună cu submarinul  nostru, devenit, între timp, un simplu flotor pentru acostare. Defilarea armată nu a fost oprită de Ziua Naţională nici măcar la război.

Oastea ţării a devenit un fel de cocotă sulemenită în uniformă, scoasă la defilare prin pieţe, târguri, cimitire şi molluri, în scop electoral şi de afaceri. Iar bravii ostaşi din teatrele de operaţii sunt folosiţi ca material de propagandă pentru imaginea României, în exterior, sau pe la vreo şuetă politico-diplomatică.

Mă gândeam că acum, în libertate, vom dezveli busturile anticomuniştilor căzuţi prin munţi sau pe cele ale generalilor români eroi aflaţi în uitare, mulţi dintre ei ucişi prin puşcăriile sovieto-comuniste, alţii păscând vacile pe dealurile nemţene, spre a nu muri de foame. S-au dat de-a valma ordine şi medalii unor comunişti, aşa-zişi şefi de stat, aşezându-i pe acelaşi palier de demnitate cu Regele nostru. Un gest mai mult decât cinic. A fost umbrită strălucirea şi moralitatea unică a unui monarh, pe care românii întârzie să-l aducă pe tronul furat de înaintaşii celor medaliaţi odată cu el .

Maxima debetur puero reverenţia (Juvenal) înseamnă că trebuie să acordăm copilului cel mai mare respect. Simţul de onoare al copilului se dezvoltă cu o severitate blândă de către educatorii care cunosc tainele acestei meserii delicate. Mulţi dintre educatorii noştri nu-şi mai frământă mintea pentru a găsi cele mai bune mijloace de formare a caracterelor copiilor noştri. Din nefericire, aceşti educatori uită, adeseori, cel mai important leac de oferit copiilor: acela de a-i supune controlului zilnic cu privire la tot ceea ce rostesc şi cu deosebire asupra spuselor mincinoase.

Caracterul puternic se capătă de către cei mici numai dacă educatorul înţelege, el însuşi, semnificaţia termenului şi dacă purtarea lui este ireproşabilă faţă de cei mici.

Mămicile de azi, cărora le-au lipsit adevăraţii dascăli, probabil spun copiilor lor că la temelia vieţii moderne stau îngâmfarea şi egoismul, croirea drumului carierei cu coatele, exhibarea trupului în dauna sănătăţii morale, considerând acest comportament cheia succesului. Acesti produşi intră, apoi, pe mâna unui dascăl care nu are, el însuşi, educaţia necesară pentru a educa, pentru că, la urma urmei, o disciplină reală se sprijină pe disciplina de sine a dascălului. Aceasta este cangrena de nevindecat a formării copilului la români. Cunoştinţele cele mai temeinice nu-i folosesc la nimic dascălului, dacă nu are cultivată o voinţă de fier în stare să ridice clasa  la o mare înălţime educaţională, prin înfrângerea pornirilor instinctuale ale tinerilor şi insuflarea continuă acestora a spiritului de reflexie adâncă şi a stăpânirii de sine.

Priviţi toate elitele noastre cum se comportă în spaţiul public şi veţi constata că veriga cea mai importantă educaţională le lipseşte: capacitatea de a reflecta şi de a se stăpâni.

Romania trăieşte după modelul celor „7 nebunii ale lumii” închipuite de Ghandi, „Marele Spirit”  al Indiei: bogăţie fără muncă, plăcere fără conştiinţă, cunoştinţă fără caracter, comerţ fără valori morale, ştiinţă fără omenie, închinare fără sacrificiu,  politică fără principii.

Drepturile omului sunt încălcate masiv de către o administraţie înţesată de arnăuţi şi nu de funcţionari publici de profesie. Prostituate cu copii de întreţinut mor asasinate de imbecilii naţiei fără ca nimeni să se indigne, fenomene ale muncii forţate sunt tot mai prezente printre noi, numărul de analfabeţi se dezvoltă înfricoşător, copii abandonaţi şi femei terorizate la tot pasul, demonstranţii torturaţi, copii străzii trăiesc în haite, necontrolaţi şi neajutoraţi de statul care s-a mafiotizat definitiv. Puterile statului sunt puse la index: nici vorbă de separaţia puterilor. Separaţia a rămas în mintea iluminiştilor francezi şi nu la noi, cei aflaţi aici, la Porţile Orientului.

Există o singură putere, aceea a arbitrariului, cultivat de o clasă politică incultă, lipsită de educaţie şi sălbatică, o clasă care s-a aşezat pe fotoliile puterii exact precum hoţii stau aşezaţi pe scaunele victimelor ce urmează a fi  uşurate de bunurile lor.

Pe vremurile României monarhice, elitele, în frunte cu monarhul suveran, aveau căderea de a educa poporul suveran. S-au ales praful şi pulberea de popor. El a devenit o masă imensă de manevră pentru clasa roş-albastră, a speriat Europa prin îndărătnicia sa comportamentală şi trăieşte din iluzii ca acelea oferite de un partid „recycle bin”. Viaţa ne este îndiguită de către puterile statului, o alcătuire incontrolabilă de corupţi, şnapani şi sicofanţi.

Într-un asemenea  talmeş-balmeş instituţional,  unde nu mai există tradiţie,  biserică, armată şcoală, unde totul este o  mixtură neocomnistă urât-mirositoare, profitabilă şarlatanilor puterii nu vor fi semne că statul pote fi reformat, pentru că politicienii nu-şi asumă niciun fel de responsabilitate iar UE şi-a epuizat toate mijloacele de sprijin.

Ai noştri diletanţi politici nu cunosc faptul că într-o democraţie libertatea şi egalitarismul nu sunt uşor de organizat. Că trebuie proiectată o constituţie care să îmbrace realitatea politică românească prezentă şi s-o armonizeze cu valorile democraţiilor occidentale, cu adevăratele valori şi tradiţii româneşti.

Îndiguirea noastră, precum şi batjocorirea democraţiei obţinută cu sânge, ne-ar putea da dreptul de a recompune  o marseilleză, în stil româneasc, şi-n textul ei, ca şi în realitate, să înlocuim arma cu bâta din lemn de corn, pentru că politicienii noştri iresponsabili ştiu doar de frica acestei arme.