Suntem un popor prost guvernat sau neguvernabil?

Uitându-mă la toate câte se întâmplă sau nu se întâmplă de ani buni (nu în sensul ad literam, ci în acela de vreme multă) mă întreb ca orice bun român, chiar aşa mă consider, dacă sintagma lui Badea nu a ajuns cumva, dintr-o vorbă cu haz de necaz, una păgubos emblematică.

Câţiva oameni, şi culmea e că aleşi de noi, ori priviţi de noi, ne umplu halucinant timpul cu toate tâmpeniile pe care le fată minţile lor mereu gravide, iar noi, o majoritate impotentă, cădem de bună voie în capcana cometariilor fără consecinţe, într-o complicitate nerecunoscută, neasumată, dar zgomotoasă. Şi biscuim. Pe la televizor, pe la radio, pe la şuete private sau în piaţă, între lume sau la telefon ori calculator, consumăm de zor un timp limitat, „analizând”, care cum putem, nivelul prostiei colective la care contribuim zeloşi. Şi putem, frate, pentru că socotim că nu ne costă nimic să vorbim. Ba ne costă, dacă o facem fără alt folos decât o defulare derizorie şi burlescă. Din vârful buzelor, din câte un turnuleţ de fildeş, ori ca şi de la tarabă, totuna-i.

De mii de ori am spus şi am auzit că suntem un popor de comentatori. Contradictorii. Toată lumea, avizată ori, mai des, deloc aşa, are păreri despre orice, pe care le exprimă sfătos ori nervos. Noi nu dezbatem, ceea ce înseamnă argument şi soluţie. Noi folosim comentariul-constatare intelectualo-paşnico-steril ori sudalma izvorâtă din mânie proletară, aşişderea, ne-periculoasă, ne-determinantă a vreunei schimbări necesare. Şi, cum am da-o, tot printr-o neputinţă se traduce şi una, şi alta.

Şi ca să nu fie şi acest demers din prima categorie, aş ridica la fileul altfel foarte jos lăsat al exerciţiului speculativ, că suferim genetic de boala fatalismului şi a conspiraţiei împotriva bunelor noastre caractere şi intenţii, următoarea chestiune: nu pot ei să ne guverneze sau noi suntem neguvernabili altfel decât prin ameninţarea coerciţiei de orice fel? Pentru că tot ce se petrece acum, este expectativa cârcotaşă, or, o mămăligă răscoaptă nu are cum să mai dea în focul criticilor empirice ori a explicaţiilor savante. Ca în vorba veche cu nebunul care aruncă o piatră în apă, el nu ştie de ce, şi înţelepţii, hmm…, care analizează doct, de pe margine, cauza gestului, traiectoria pietrei, principiul lui Huygens, relativismul întâmplării şi modalităţi abracadabrante de recuperare a ei, iarăşi, nu se ştie de ce, că sigur nu era cea filosofală, şi nu a nebunului, de exemplu, dacă tot suntem sau ne declarăm umani(şti). Pentru că a doua chestiune la care suntem mari meşteri este să aruncăm vina individuală pe o spinare colectivă, şi din acest motiv cocoşată, şi să continuăm a vedea paiele din ochii celorlalţi, aşa ciudat cum pare că am mai putea şi putea vedea ceva din cauza propriior bârne.

Suntem totuşi milioane de vertebre. Care, în loc să formeze un popor vertebrat, umblător în două picioare sigure, că har Domnului, avem pe ce păşi, cu o frunte lată, sus, şi nu cu puşca ruginită şi cureau lată, jos, şi fără loc de găuri, cu un piept ca în poveşti, că de-astea avem – „ai noştri, ca brazii”, dar cu care eram fraţi mai ales în retragerile din calea „duşmanilor” (noi n-am avut altceva decât din aştia, cotropitori, răi, nemernici, n-am fost „beligeranţi” decât de nevoie, când am avut mereu de apărat, nevoile, şi nu de cucerit, că nu eram soi de imperialişti), cu o inteligenţă matură cumulativă în locul mediei aritmetice, care îi include şi pe prunci şi pe bătrânii cu Alzheimer, cu o voce sonoră, fermă, credibilă, şi nu cu una spartă, sunând fals orice-ar spune ori promite, nouă-ne sau altora, reiau ideea după această enumerare, milioanele de vertebre aleg să dea naştere unui altfel de popor. Cu mentalitate de slugi şiret docile, având mai mari sau sau mai mici interese-învârteli, perpetuu vulnerabile sau şantajabile, ocazional siderant eligibile, mârâind pe la colţuri ori public, majoritar gângave şi deloc credibile, pe bucăţele sau ca întreg.

Eu, una, declar că am încetat demult să-i mai judec pe guvernanţi. Îmi lua mult prea mult timp şi nu-l am. N-am timp nici să-mi critic co-naţionalii şi nici nu vreau s-o (mai) fac. Aparţin acestui popor prin dat. Cum nu-ţi alegi părinţii, nu-ţi alegi nici obârşia, direct legată de ei. Dar ceva tot pot să fac – să aleg. Printre altele, să pun mai des fapta în locul vorbei, care are putere numai dacă e susţinută de prima. Altfel, nu e nici măcar apă de ploaie, fiindcă şi aceea e binecuvântată. Iar o picătură pot fi şi eu. Din apa care să spele obrazul României, dar şi vertebra care s-o ajute să-şi recapete staţiunea bipedă.