Inca de la 1870 Mihai Eminescu, dezamagit de nemernicia vremurilor, deslusea printre contemporanii sai pe epigonii care nu faceau cinste romanilor. El deplangea atunci starea de putreziciune a societatii romanesti, imposibil de comparat cu maretia si gloria inaintasilor. Istoria lumii desfasurata intr-o spirala eterna permite atat existenta gloriei cat si a decaderii, aflate fiecare pe spirala intr-o doza proportionala. Care să nu transforme existenţa socială într-o extremă de necontrolat sau într-un derizoriu de nisip mişcător. Dacă ar fi fost contemporan cu noi, Eminescu nu ar fi avut ce să mai scrie.
Despre nulitate nici chiar geniile nu pot sa scrie nimic. Omenirea a consacrat denumirea de epigon drept un „urmas nedemn” după asediul Tebei, cand fiii celor sapte comandanti ai cetatii s-au dovedit a fi prin lipsa de vitejie, nedemni de maretia parintilor lor. Dialectica vietii sociale presupune ca pe langa oameni cu calitati exceptionale, dedicati valorilor perene obligatorii pentru o societate sanatoasa, sa existe si oameni care sunt doar umbre false, care doar exista intr-un anonimat notoriu si care nu lasa in urma lor nimic pentru binele general si pentru progresul societatii. Impotriva celor care se transforma in epigoni se poarta o lupta ascunsa si permanenta, al carei rezultat firesc, ar trebui sa fie triumful celor care impun normalitatea unor valori autentice dintr-o societate. Au trecut 130 de ani de cand Mihai Eminescu a semnalat ca printre romani exista si destui epigoni. O prima constatare dupa atata amar de ani este descurajanta: in societatea romaneasca nu a avut loc o „fagocitoza” a epigoniilor care sa lase in urma societatea curata si capabila de a accesa progresul. Cu inversunare si staruinta raul a castigat mult teren, reusind sa situeze elementul uman pe un palier al nulitatii. Am devenit ceea ce predecesorii nostri nu au fost niciodata: oameni lasi. A fost oare vreodata Vlad Tepes las? A fost Mihai Viteazul las? Au fost lasi oare ostasii nostri de la Marasti, Marasesti si Oituz? A fost oare las Maresalul Antonescu? Raspunsul este „Nu!” si ne face sa vibram cand rostim acest cuvant. Ne simtim mai puternici si mai determinati, ca si cum am avea un zid imens de protectie in spatele nostru. Exemplele nominale sunt o selectie fireasca, emblema unei stari generale de functionare buna a societatii si de respectare a unei ierarhii a valorilor. Se afirma ca in prezent traim intr-o epoca moderna, in era suprematiei calculatorului. Se afirma ca omenirea ar fi mai isteata, mai perspicace si mai puternica pentru lupta dusa pe avantposturile viitorului. Am evoluat oare noi, romanii si din punct de vedere moral si al gandirii pozitive in pas cu epoca? Sau am ramas mult in urma, tarandu-ne ca niste epigoni netrebnici? Argumente ca suntem imbracati in haine de epigon sunt prezente in toate domeniile vietii sociale, politice, economice, religioase, cultural-artistice si cazone. Exista epigoni in Guvern, care printr-o prestatie incompetenta nu reuseste sa ofere cetatenilor un trai omenesc, exista epigoni in administratia publica, ai carei functionari ne intind nervii si ne fura din timp, exista epigoni in sistemul de sanatate, cu medici care te opereaza pentru a te trimite definitiv la morga sau care nu pun bisturiul pe tine pana nu ii acorzi „tainul” pentru operatie, exista epigoni in sistemul de invatamant, unde pedagogi ipocriti predau zeflemitor materia sau universitari gomosi care asteapta sa ii bagi în buzunar doua sute de euro ca sa treci examenul, exista o armata masiva de epigoni in sistemul economic, specializati in „spagi”, „tepe” si „tunuri”, care transforma economia de piata intr-o mascarada, exista epigoni in biserici si manastiri care practica pe ascuns homosexualitatea sau le momesc in strana pe nevestele de gospodari, exista epigoni si in Armata, care fac afaceri cu terenuri sau combustibil, exista epigoni in presa si in literatura, care stiu sa scrie la comanda si sa fie partinitori atunci cand exista comenzi impanate cu pungi de arginti. Printre toti acesti epigoni specifici sistemelor circula o masa vascoasa si alunecatoare, care nu poate fi incadrata in nicio categorie, pentru ca sunt atemporali, atipici si afazici atunci cand vine vorba de faptele petrecute dincolo de limita legii: epigonii-hoti. Cei mai epigoni dintre epigoni. In consecinta se poate pune o intrebare capitala: mai exista cineva in Romania, care nu este epigon? Daca barem Presedintele Traian Basescu, nu ar fi fost epigon, probabil ca tara ar mai fi putut sa fie salvata. „Netraitul bine”, promis in urma cu sase ani de Presedinte ii confer definitiv acestuia statutul de Epigon-Sef. Chiar daca mai exista in tara o mana de oameni cinstiti, rataciti printre epigoni, ei nu mai reprezinta nimic si pe nimeni. Priviti de departe, acestia au aceeasi culoare cu cea a epigonilor consacraţi: gri-murdar. Daca ne meritam soarta sau nu este o chestie de cleveteala seaca, care nu ne va scoate niciodata din mlastina cu miros de prostie. Mult mai grav este faptul ca a inceput sa ne fie frica sa ne uitam in ochii copiilor nostri. Si sa descoperim cuprinsi de disperare ca si acestia sunt niste pui de epigoni, imposibil de salvat.
