Ajun de Crăciun. Am aproape 39 de ani şi nu ezit niciodată să-mi spun vârsta aşa cum cele de-o seamă cu mine ezită să o facă. Azi, băieţelul meu cel mare, de şapte ani şi jumătate, m-a întrebat ce a fost Revoluţia şi cine au fost comuniştii? Seara, înainte de culcare.
L-am întrebat de unde i-a venit ideea şi mi-a spus că a urmărit cu bunica lui, la televizor, o emisiune care arăta cum a fost la Revoluţie în ’89. Brusc, am înţeles, cu nod în gât, că nu voi şti să-i explic şi să-i enumăr primului născut durerile şi frustrările generaţiei mele şi ale celor de dinainte ; că nu voi şti să povestesc despre lipsa de căldura în casă şi la şcoală, despre scrisul cu mănuşile în mîini şi despre trenurile lungi şi cu ferestre îngheţate ; despre caietele luate «pe sub mână» şi cărţile la fel ; despre Crăciunul-Gerilă fără brad şi doar cu două portocale luate de la contrabanda de Partid ; despre lipsa ciorapilor şi a curentului electric ; despre carnea luată «pe sub mână» şi cartelele de pâine, zahăr şi ulei.
« Ce sunt astea?» mă întreabă copilul ?! «De ce nu le-aţi dat un şut comuniştilor ?!» Sunt blocată şi nu ştiu de ce nu ştiu !? De ce generaţia noastră a fost nevoită să treacă aşa, să transpară de la un regim la un cvasi-regim? Complicat să-i explic copilului, că nu este ca în filmele cu cow-boy şi că puşcăriaşii şi fricoşii fără drept de cuvânt nu erau neapărat situaţi şi poziţionaţi în sfera celor buni, că ei existau doar cu statut de victimă şi potenţială victimă ; că miliţienii şi organele aferente de la turnătorii din sfera familiei până la prieteni şi colegi de serviciu, partid, reprezentau în permanenţă duşmanul ascuns şi el, potenţial ; că ne devoram unii într-alţii ?! cum pot să-i explic fiului meu comunismul trăit de mine până la adolescenţa târzie? Şi cum aş mai putea să-i dezvolt în continuare istoria alambicată a post-comunismului? Cu ochi mari şi nevinovaţi el mă întreabă: « de ce mamă, nu au plecat comuniştii când mulţi oameni cum au fost străbunicul le-au spus că nu îi vor, de ce nu i-aţi boxat şi nu i-aţi trimis în Africa?». De ce dragii mei, de ce ?! Nu ştim! Eu îmi amintesc cu durere de stomac şi frig în spate frica !
Dragii mei, nu ştiu ce am mai bâjbâit, însă un lucru îmi este cert, am reuşit! Noi, generaţiile de ingineri şi profesori rataţi : copiii noştri sunt liberi şi ei trăiesc şi ne poartă cu sine şi ştiu ce s-ar putea face « în ţara unde nu ne este frică!».
