Timida revolta a generatiilor de sacrificiu

In decembrie 1989 au iesit in strada tinerii. Si multi au murit, strigand: Libertate! Abia dupa acest prim strigat de disperare au urmat restul sloganurilor. Azi, la peste douazeci de ani de la aceste evenimente, sentimentele de revolta par sa devina similare. Cu mici diferente. N-au mai iesit in strada tinerii, ci pensionarii. La fel de disperati. N-au strigat ”Libertate”, au strigat ca mor de foame. Tinerii erau multi, pensionarii sunt vlaguiti si putini.

In tot acest timp, marea parte a generatiilor de sacrificiu asista impasibila la revolta unor oameni care au muncit o viata ca sa poata sa-si traiasca batranetile in libertatea castigata in 1989. Conducatorii de azi sunt cei pe care majoritatea de la urna i-a impus. Ca au fost, ultima data, doar 5 milioane, asta e. Votul lor a dictat. Le doresc maxima fericire, desi ma-ndoiesc ca o au. Aseara am auzit la televizor o doamna stomatolog, pensionara, care si-a facut ”spovedania”, rugandu-se sa fie iertata de opinia publica pentru votul pe care l-a dat actualilor personaje aflate la Putere.

Cu siguranta, multi din cei aflati in gramada ordonata in randuri portocalii sunt pensionari. Sau au parinti. Sau multi dintre ei au sotii care au nascut, fiice care au copii mici, pana in doi ani, mame si tati pensionari. Sau bunici invalizi sau veterani de razboi. Le e bine lor, votantilor portocalii? Unora, da. Pe altii se pare ca nici nu-i intereseaza. Au o labilitate care ii face sa urasca pe toti cei care nu gandesc ca ei. Nu au curajul sa recunoasca ca au gresit si cauta tot felul de motivatii aberante pentru a scuza ridicolul in care, cu totii, am ajuns. Cu un premier suspendat de parlament, readus chiar de capitan pe nava care inca mai avea sanse sa-si astupe gaurile si sa nu mai ia apa. Asta ca sa stie toata lumea cine face legea pe punte! Am vazut. Incompetenta dusa la extrem.

Azi, cand pensionarii cu taloanele in mana forteaza cordoanele de ordine, cand femei in varsta cad pe jos lesinate, m-am dus repede cu gandul la parintii mei. Nici lor nu le e bine. Apoi, m-am gandit la familiile altora. Spre exemplu, la familiile jandarmilor care impingeau batranii cu toata blandetea care le-a mai ramas din antrenamentele dure pe care ei le fac pentru interventii. Si m-am intrebat: ce-o fi in mintea jandarmului care trebuie sa apere institutiile si asa-numita ordine de drept cand in fata lui vede oameni care seamana atat de mult in suferinta cu parintii sau bunicii lui? Ce-o fi in mintea militarului care a rostit juramantul de a apara cu pretul vietii lui patria si cetatenii ei? O gandi cu 75 la suta din salariu? Poate ca da, dar e legat de miini si de picioare. El trebuie, chiar si cu zece lei in buzunar pe zece zile, sa-si faca datoria. Pretul vietii lui este egal cu 18, 17, 14, 10 milioane. Fara sa vreau, ma reintorc iar in decembrie 1989. Ce-o fi gandit militarul care era sub ordin si a fost scos in strada sa apere ordinea statului roman de la acea vreme? Si el vroia libertate, si el vroia sa nu mai stea la coada la tacamuri, si el vroia sa nu inghete in casa, si el vroia….dar trebuia sa asculte de superiori. Altfel, il pandea sentinta de tradare.

Azi, superiorii sunt, insa, altii. Portocalii. Si democrati. Ei ne mint ca fac reforma. In fapt, ei invrajbesc clasele sociale, ei iau masuri de asa-zisa redresare, cand practic sunt masuri de eliminare. Un domn Videanu declara ca isi doneaza salariul de ministru al economiei si indeamna lumea la solidaritate. Zau? Pai, ce, suntem toti actionari la firma lui ca sa ne permitem o astfel de donatie? In tara asta, majoritatea angajatilor traiesc din salariu. Si datorii. De la salariu la salariu. Ei nu fac nunti ca Oblemenco la Craiova si nu traiesc in stil de clan mafiot, declarand senini ca nu simt criza. Normal. Pentru unii, care fura, dau in cap, fac contrabanda, evaziune fiscala, falsuri de testamente, smenuri, criza nu exista. Pentru ei, masa pensionarilor este neglijabila, iar foamea, inexistenta. Pentru hotii consacrati, nu conteaza de unde si cat taie Guvernul, pentru ca nu le atinge bugetul.

Nici la Parlament nu e criza. Nu e nevoie sa se mai puna pe site-uri declaratiile de avere. Se tin minte cele care au fost expuse pana acum si e de-ajuns. Si mai sus, la Presedintie, acolo unde exista protocol de grad zero, masina la scara si atatea alte facilitati, taierea cu 25 la suta din salariul sefului statului ar fi ca piscatura tantarului in pulpa unui elefant.

Conducatorii nu sunt saraci. Ei mint cu nerusinare pentru ca nu le pasa si impun solutii aberante in numele salvarii natiunii de la faliment. In schimb, continua achizitiile de-a valma, continua dezmatul cheltuielilor publice, iar clientela politica mutata dinspre Cluj la Bucuresti continua sa ingroase randurile bugetarilor.

Hai sa fim sinceri. Asta nu e reforma. E un instrument de tortura pentru oasele obosite ale celor care au facut razboaie, ale celor care au muncit peste 30 de ani, ale celor care nu si-au plimbat tineretile prin Thailanda si Singapore si si-au tratat durerile doar cu algocalmin.

Exista atatea alte solutii. Pana si noi, jurnalistii, am dat cateva de-a lungul ultimelor luni. Aude cineva? Aiurea. Nu-i intereseaza. Asa cum nu i-a interesat nici pe cei dinainte, timp de 20 de ani.

Azi, pensionarii au ajuns la capatul rabdarii. Au iesit in strada. ”Imi luati banii de inmormantare, magarilor!”, e strigatul disperat al unui batran.

In decembrie 1989, tinerii au murit pentru libertate. Azi, pensionarii mor de foame. Ei stiu ca nu mai au mult de trait, dar vor macar sa fie inmormantati crestineste. Din banii lor. Nu din mila altora. Ei n-au cerut solidaritate. Ei isi vor demnitatea inapoi. In Romania, insa, chestia asta cu solidaritatea nu tine. Sindicatele, care au iesit si ele, acum, in strada, au picioare de plastilina, nu se pot uni, si dezbinate, n-au nici o putere. Greva generala a ajuns o amenintare si nimic mai mult. Romanii nu se trag din neam de spartani. Asa ca le este greu sa se urneasca, sa lupte pana la capat pentru drepturile lor.

Dar daca s-ar uni? Daca miscarile de strada ar continua? Basescu are si pentru asta niste variante. Ar putea sa-i traseze lui Boc alte solutii decat cele pe care le-a asternut in memorandumul cu FMI. Ar putea chiar sa-l sacrifice pe Boc in momentul in care strazile s-ar umple de manifestanti. Boc se afla in pozitia de pion de sacrificiu. Si seful statului nu s-ar da indarat sa-l elimine pentru a-si salva propria imagine. Spre deosebire de Basescu, in 1989, Ceausescu nu a avut pe cine sa sacrifice. Era cam Mare Adunarea Nationala…..