Un caz – armata, o privire culturală

Titlul nu-mi aparţine. El este genericul părţii a patra, din cele cinci secţiuni câte are volumul scris de Maria şi Dumitru Iacob, intitulat, cu o fină ironie, „Fondul şi forma/o poveste culturală”, publicat la Editura Tritonic.


Iar aceste rânduri nu sunt un laudatio. Ci semnalarea efortului a doi comunicatori cu audienţă în mediul universitar şi tangenţe cunoscute cu lumea militarilor români.

Ei bine, în economia tomului menţionat există fragmente antologice. Cel puţin pentru cei ce se raportează la mediul militar cu atenţie. Nu cu persiflări bulevardiere, sau cu etichetări ministeriale deloc realiste.

Este o pledoarie pentru omenia comunicării. Inclusiv în mediul militar. Doar pentru militari nimic nu este „mai preţios decât sentimentul de a fi împreună cu ceilalţi.” În armată acest lucru fiind “o condiţie fundamentală de existenţă, de existenţă umană şi organizaţională.”

Autorii atrag atenţia că militarii nu pot activa decât alături de cei care le împărtăşesc condiţia, misiunile şi privaţiunile. În echipă.

Aşa se naşte camaraderia militară. Care nu poate fi anulată printr-un “ordin de sus”. Fiind doar condiţia sine qua non a spiritului de corp. Cea mai puternică armă a oricărui organism militar profesionist.

Cum este văzută organizaţia militară, din interior, când comunicarea este deficitară? Maria şi Dumitru Iacob răspund cu sintagme cunoscute, fiecare cu argumentări ireproşabile:”Suntem o adunătură!”, “Suntem o altă lume…!”, “Suntem o castă infailibilă!”

Toate fiind rezultatul unor goluri în comunicare. Care dispar acolo unde liderii comunităţilor militare probează inteligenţă, bunăcredinţă şi capacitatea de a se raporta la semenii în uniformă ca la fiinţe vii, cu trăiri distincte, aşteptări diferite şi o acută nevoie a aprecierii obiective a lucrului bine făcut.

Cum este privită o comunitate militară din exterior, atunci când comunicarea este deficitară?

Autorii nu ezită să formuleze răspunsuri temerare: „Sunt nişte… primitivi!”, ”Sunt o…gaură neagră!” – ca permanentă sursă de cheltuieli, “Sunt carnea de tun, de care…avem nevoie!”.

Şi exemplele ar putea continua. Toate fiind utile oficialilor predispuşi la excese verbale, îndeosebi pe micul ecran.

În esenţă, Maria şi Dumitru Iacob oferă, cu eleganţă, o consiliere gratuită. Una valabilă la toate nivelele societăţii noastre. Sintetizabilă în îndemnul ”Pentru a nu ucide comunicarea, evitaţi tonul ultimativ! ” Ei, aş…