Un război slavo – slav și Hemocataclismul planetar

Stan PETRESCU

Motto:

„Ruşii, una gândesc, alta spun și alta fac” (Mihail Moruzov)

 Secolul al XX-lea a fost cel mai sângeros secol din istoria scrisă a lumii, dacă ne referim la şirul de fapte ale violenței crude, sălbatice, primitive, de un barbarism fără seamăn.

Aceste monstruozități sunt legate, între ele, strâns și încep cu Primul Război Mondial, se continuă cu cel de-Al Doilea şi se termină odată cu dispariţia unor personaje satanice precum Hitler, Stalin şi Mao, poate cei mai mari criminali din istoria recentă, fără a-l reaminti aici pe anticul Moise, declarat sfânt de către toate bisericile creștine, iar de către unii istorici fiind considerat primul autor de genocid din istoria lumii. Crima și violența prin război au însoțit toate orânduirile,  de la Comuna  Primitivă și până astăzi.

Hitler, Stalin şi Mao n‑au fost doar dictatori în ţările lor, ci judecători şi jucători principali în cel de-Al Doilea Război Mondial, confruntare socială de mari proporții, care reprezintă o continuare a Primului Război Mondial. Războiul civil rus a nivelat calea pentru ascensiunea lui Stalin, iar sfârșitul aceluiași război a cultivat dezvoltarea naționalismului german și a ideologiei de dreapta, opusă bolșevismului, dându-l omenirii pe satrapul Hitler, și el, considerat a fi un lider al crimelor de război, derivat din Primul Război Mondial.

Al Doilea Război Mondial poate fi considerat un eveniment favorizant important, probabil, pentru că a orientat Rusia spre supermoderna ideologie marxistă, în vreme ce Germania a virat spre dreapta, spre hiperprimitivul nazism, prescurtare a național-socialismului german (în germană: Nationalsozialismus), o  ideologie topită într-o politica totalitară naționalist-extremistă, rasistă, antisemită și ostilă marxismului, aplicate în Germania timp de 12 ani (1933-1945). Ambele regimuri dictatoriale, deși de culori ideologice diferite, au demonizat şi zdrobit ultima fărâmă de opoziţie democratică, sacrificând, cu nonşalanţă, vieţile aderenților lor, în numele unui bine superior și absolut, gândit doar de niște sociopați ca ei. Posibil, că istoricilor din viitor, aceste evenimente să fie considerate niște simple capitole triste ale unei mari perioade de valuri furtunoase ale crimei în masă – „Hemocataclismul“ (Matthew White, în „Marea carte a inumanității„), termen ce pare a fi unul savant, împrumutând cuvinte din greaca veche („potop de sânge“) –, și sugerând, de fapt, un imens flux al morții, care a trimis dincolo de Styx circa 150 de milioane de ființe umane nevinovate. Peste 80% dintre morțile violente ale secolului XX s‑au produs în cadrul Hemocataclismului. Însuși Thanatos, zeul morții, ar rămâne șocat la vederea acestui cimitir uriaș al umanității, creat prin „trudă războinică”, atât de către partea occidentală a lumii, cât și de cea eurasiatică a ei. Oamenii s‑au lăsat târâţi într‑un dans frenetic  al violenţei nesfârșite, unic în istorie.

Cauzele, în concepția lui Matthew White, sunt complexe, dar, ne spune acesta, după ani de studiu, se apreciază că ele pot fi reduse la trei motive principale: pentru că puteau;  pentru că voiau; pentru că toţi ceilalţi făceau asta. Aceste motive principale aveau drept suport ideologia, tehnologia și escaladarea violenţei.

Abia după apariţia bombei atomice, la  jumătatea aproximativă a secolului trecut, arma infernală mai strălucitoare decât o mie de sori, este cea care a adus în faţa lumii perspectiva sfârşitului acesteia, ciclul violenţei ajungând, se pare, într‑un mare impas. Așa s-a profețit zicerea lui Marx care avertiza omenirea, încă din timpul vieții sale, că omul nu a descoperit niciodată vreo armă ca să nu fie folosită.

Putin, nici Țar al Imperiului Rus și nici Secretar al PCUS, puternicul, conștiinciosul și disciplinatul contemporan al marilor lumii, neținând seamă de faptele criminale ale predecesorilor săi (Stalin, Hitler, Mao), se  vrea un dictator de profesie, de o blândețe fermă, un țar modern, cu maniere occidentale și virtuți imperiale, un autoritar personaj politic plin de aplomb, cu notorietate publică globală asigurată, de la o vreme, prezintă lumii, la frontiera de vest a țării sale, o mare și uimitoare demonstrație de forță, prima de după Războiul Rece, cantonându-și uriașa sa armată, ofensivă, la Porțile Occidentului, din aceleași motive: că poate, că voiește și pentru că toți ceilalți au făcut asta. În cadrul acestui conflict slavo-slav,  Gospodin Putin a lansat, public, și o doctrină, în coloratură utopică, din care rezultă comportamentul lui de mare strateg, doctrină conținând un set de principii războinice care străbate politica sa externă, set de principii care ne sugerează că Moscova va fi angajată în declanșarea unor factori perturbatori în anii următori.  „Doctrina Putin” acordă o atenţie sporită Occidentului, în tot spațiul său de referință, care trebuie să trateze Rusia, ca pe vremea fostei Uniuni Sovietice, o fostă superputere  respectată și de temut, cu drepturi speciale, în vecinătatea sa, și cu o voce puternică în orice chestiune internațională serioasă și mai ales acolo unde securitatea Rusiei ar putea fi lezată.  De fapt, doctrina, în chestiune, este legată de scopul general al lui Putin: reconsiderarea consecințelor colapsului sovietic din 1991, prăbușirea, scindarea alianței transatlantice și renegocierea așezării geografice a marilor puteri care a pus capăt Războiului Rece. Adică, mai pe șleau, rearanjarea geopolitică a lumii și a sferelor de influență așa cum a fost înaintea încheierii Războiului Rece.

Faptul că Putin poate, voiește și este capabil să facă ceea ce au făcut și alții dinaintea lui, având drept suport doctrina sa ideologică  belicoasă, tehnologie clasică mai mult decât trebuie și forță luptătoare de ordinul a zecilor de divizii, pentru escaladarea violenţei, nu este suficient. El uită să ia în calcul efectul apocaliptic produs astăzi de către bomba atomică, arma care la Hiroșima și Nagasaki ne-a arătat nouă și generațiilor următoare doar o scurtă previzualizare a războiului atomic, superarma care a adus în faţa ochilor lumii imaginea sfârşitului ei, imagine cu care artizanii păcii, de după Al Doilea Război Mondial, au declarat că pacea, totuși, este preferabilă războiului și că ciclul violenţei trebuie oprit definitiv, pentru ca milioanele de orfani de război să nu crească și să se dezvolte numai pentru ca la rândul lor să se răzbune, declanșând un alt fel de război, pe care, iată, Putin  îl ține în fașă, dacă ne gândim că acesta va participa cât de curând și la exerciții militare rusești unde va fi întrebuințată, firește, demonstrativ, ca argument diplomatic, arma nucleară.

Putin, oricâtă demonstrație de forță ar prezenta lumii, cu toate categoriile sale de forțe armate, nu mai poate da timpul înapoi, timp de-a lungul căruia geopolitica lumii se află într-o altă paradigmă. Disoluţia URSS a avut cauze obiective greu de înlăturat și a însemnat, potrivit declarației președintelui Putin, cea mai mare lovitură geopolitică din istoria Rusiei și totodată a definitivat dispariţia „Puterii Estului“, aşa cum acesta se afirmase în anii postbelici, ca o realitate  nu numai geografică (rușii pierd cinci milioane de km pătrați), dar mai ales, geopolitică. În mod real, existența unui centru de putere opus Vestului, dislocat în Est, a încetat, iar în această nouă așezare a puterii, Vestul rămânea puterea singulară, cu semnificaţie şi mare influenţă la scară globală. Lumea devenea unipolară, prin desființarea Tratatului de la Varșovia, iar SUA va rămâne, deocamdată, singura superputere, ce-i drept solitară, în fruntea unei grupări politico-militare, de anvergură internaţională, Alianţa Nord-Atlantică, în fața căreia nici o altă alianță de state  nu-i va putea sta alături, atât ca structură, cât și ca forţă de reacție, influenţă, pregătire, tehnologie și efective. Statele din sfera de influență a fostei URSS, odată eliberate, se grăbeau să se integreze în structurile occidentale – NATO și UE, pentru că acestea erau magnetizate de valorile pe care Occidentul le așezase într-o vitrină atractivă care întruchipa democraţia reală, respect pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, consolidarea statului de drept, libertatea de șanse, de iniţiativă într-o economie liberală.

Nici demonstrațiile de forță prin concentrări masive de trupe la frontiera cu Ucraina și nici arma nucleară nu vor putea fi folosite ca argument diplomatic în negocierile cu Occidentul și declanșarea unei confruntări de proporții, slavo-slav, ar putea duce și conduce, în următoarea etapă, la un război atomic din vina exclusivă a lui Putin, fiind incapabil să vadă dincolo de orgoliile sale.

Pe măsură ce Rusia intenționează să atace Ucraina, planul său se va construi pe următoarele patru faze de ducere a războiului,  fiecare dintre ele, comportând dificultăți și riscuri.

În prima fază, părțile aflate față în față – Ucraina și Federaţia Rusă – duc un război informațional și al informațiilor, hibrid și mediatic, fiecare urmărind să estimeze intenții și capacități ale adversarului, mărimea dispozitivelor de luptă, direcția loviturii principale etc., precum și ce metode de atac și apărare se vor aborda.

Faza informațiilor va preceda războiul propriu-zis, văzut în dinamica sa, când  se vor iniția mișcările forțelor, va crește gradual puterea de foc, cu scopul înfrângerii voinței adversarului și luarea inițiativei pe câmpul de luptă. Este faza care va îngroșa potopul de sânge și numărul orfanilor de război va crește sub râurile de lacrimi ale mamelor lor.

Faza a treia este cea a  manifestării entuziasmului ocupantului și a numărării morților. Terenul adversarului va fi înstăpânit, se va instaura o administrație militară severă, pentru realizarea scopului politic dorit.

Ultima fază a războiului ar fi terminarea ostilităților și împăciuirea părților, când cel învins va trece sub o altă administrație și va executa voința ocupantului al cărui drapel va străjui pe tot întinsul ocupat.

Am credința că STAVKA rusă va recomanda stăpânului de la Kremlin să se treacă direct la o pacificare, fără luptă, și nu la declanşarea unei confruntări brutale de proporții, cu o țară soră de aceeași etnie și aceeași biserică. Occidentul ar putea fi atras, by accident, în această confruntare, cu potențial de declanșare a unui război nuclear, război ultim ce nu va aduce niciodată o pace definitivă, nu va lăsa în urmă nici mame, nici orfani și nici oameni politici în măsură să o semneze. Hemocataclismul (Potopul de sânge) va avea întindere planetară.  Un bombardamentul nuclear masiv între NATO și Federația Rusă, ar avea un efect devastator pentru viitorul Planetei Pământ.