Ungaria Mare este paranoia hungarismului, | Ziua Veche
Acasa Opinii Ungaria Mare este paranoia hungarismului, iar Trianonul, tratamentul ei

Ungaria Mare este paranoia hungarismului, iar Trianonul, tratamentul ei

scris de Z.V.
2230 afisari

 

Stan PETRESCU

Doi ani de istorie, 1918–1920, conțin două milenii de așteptare istorică, pentru poporul român și pentru modernizarea României; Dacia Mare, fărâmiţata secole de-a rândul, și-a reunit teritoriile istorice, întregind o mare națiune în cadrul aceluiași stat, devenind național-unitar și atingând, astfel, cea mai mare extindere teritorială a sa, românii intrând, în sfârșit, în rândul națiunilor lumii. Poporul românesc a fost cel ce a realizat unirea ce mare, dar a avut parte și de elite conducătoare de o mare valoare politică și pătrunse de un patriotism nepereche.

Stan PETRESCU

În acest an aniversar, fiecare român are datoria sfântă de a sărbători centenarul consfințirii juridice a Marii Uniri, Trianon – 4 iunie 1920. Acest moment astral, nu trebuie uitat niciodată, de către niciun român, pentru că acesta ne-a desenat, prin Tratat, un mare vis al neamului românesc, cel al consfințirii statalității sale. Acest act uriaș al Marii Uniri a fost precedat de speranțele de unire a unui mare unificator, Mihai Viteazul, continuat apoi cu idealurile de unire a unor mari făuritori de istorie românească de la 1821, 1848, 1859, 1877 și definitivat, pe calea marilor împliniri, din perioada 1918–1923, perioadă încheiată cu naşterea unei mari și moderne Constituții a tuturor Românilor.

La Adunarea Națională de la Alba Iulia, 01 decembrie 1918, au fost prezenți  peste o sută de mii de români, sosiți cum au putut, fără nicio frică de pandemia vremii. Ei au fost aceia care au proclamat dreptul inalienabil al națiunii române la construcția statalității lor, iar la Trianon a fost sancționat, sub autoritatea marilor puteri ale vremii, recunoașterea acestui drept.

Toate discursurile politice ale momentului, 1918-1920, au făcut trimitere la sintagme și termeni de „naţiune”, „teritoriu naţional”, „istorie naţională”, „trecut istoric”, „izvoare istoriografice”, „hărți”, „teritorii disputate”, subjugarea etniilor „majoritare” de cele „minoritare” (vezi cazul românilor din provinciile istorice, majoritari peste tot), toate acestea făcând parte dintr-un proces de construcție a unor identităţi colective, mai precis, identităţilor naţionale ale popoarelor care și-au obținut autonomia, inclusive Ungaria, care nu a fost stat niciodată. Au existat, dinspre partea politicienilor români opinii potrivit cărora, după încheierea Marelui Război al Neamurilor, frontierele trasate după Trianon  nu ar fi dat satisfacție completă României, căci nu s-a urmat în totalitate principiul naţiunilor. România ar fi trebuit să sesizeze mai ferm, faptul că sute de mii de români de limbă, obiceiuri și tradiții de suflet, locuitori în grupuri compacte, au rămas definitiv pe malul stâng al Nistrului și dincolo de Bug, până la Nipru, sau cei rămași peste Dunăre, în Timocul bulgăresc și cel sârbesc, apoi satele românești răspândite în Câmpia ungară, până la Tisa, precum și acelea risipite prin provinciile Imperiului Țarilor. Nici măcar nu s-a amintit de existența vechilor populații dislocate în inima Peninsulei Balcanice.

Istoria noastră a însemnat o luptă continuă de apărare și de rezistență permanentă în fața invaziilor venite din tuspatru vânturi. Toate aceste populații agresiv-migratoare brutale și lacome au urmărit aurul, bogățiile și poziția noastră geostrategică la Porțile Orientului, motive care au determinat ca poporul român să se afle într-o stare de alarmă permanentă spre a-și apăra teritoriile străbune. Nu dorința de dominație și cucerire ne-a împins în luptă, ci „asediul”  la care ne-au supus adversarii, secole de-a rândul. Istoricul, Mircea Dogaru, afirma că pentru români „războiul n-a fost nicicând un ideal, ci o trebuință de viață.” Iar un tânăr, poet, Lt. Paul Epuran, din tranşeele de la Mărăşeşti, 1917, ne transmitea peste veac: „ Nu ne uitați în groapa noastră,/Ci ne cinstiți în slove sfinte,/Căci limba dulce Românească/Este făcută din morminte.”

A trecut un veac de la prăbușirea artificialului imperiu austro-ungar și de la eliberarea românilor transilvăneni din strânsoarea acestuia. Rezultatul a fost acela că o serie de popoare şi-au câștigat libertatea,  iar noi am realizat Români Mare. Dar ce să vezi? Nici nu s-au uscat cernelurile pe semnăturile Tratatului de la Trianon, căci diplomați, vechea aristocrație, militari de rang înalt și oameni politici din Ungaria nu au reușit încă să înțeleagă justeţea întregii Conferințe de la Paris și au trecut la punerea în operă a acțiunilor iredentiste, a acțiunilor armate în contra românilor transilvăneni. Ei nu au înțeles acele principii ale Tratatului de la Trianon, cum nu înțeleg nici azi principiile și valorile care stau la baza Uniunii Europene, care, prin Directivele sale, au respins orice acțiune revizionistă și iredentistă, orice fel de contestare a tratatelor de pace și a încercărilor de autonomie pe baze etnice.

Această obsesie hungaristică irațională și păguboasă, această grandomanie și aroganță medievală a reînvierii Ungariei Mari, reprezintă o amenințare directă, în egală măsură, atât pentru România, cât și pentru Ungaria, pentru Serbia, Cehia și Slovacia, ca și pentru Ucraina subcarpatică. Ungurii revizioniști au trecut, după scurgerea unui secol de la semnarea Tratatului, la acțiuni mascate de contestare a Trianonului, prin emigrația maghiară, prin alianțe de prietenie cu Federația Rusă, sau la manifestări și procesiuni cu arborarea drapelului lor, în bernă, cu diverse ocazii, sau arborarea steagului secuiesc în disprețul legii românești, pe instituţii publice, sau arderea simbolică, în spațiul public, a unor manechine, închipuind personaje eroice istorice românești. Vor aprinde lumânări și focuri pe dealuri, probabil după modelul dacilor, ca să-și sublinieze, vezi Doamne, tristețea lor.

Fenomenul revizionismului cunoaște forme de manifestare concrete, de la cea agresivă, atacuri asupra populației românești, la forme de agresiune armată, inaugurată de Horthy în 1919, sau de Bela Kun, în numele Cominternului, continuând cu cel „legalist” al lui Apponyi (anii 1920), ajuns total și, inclusiv, terorist din anii 1930, de dictat în 1940 și neorevizionismul anilor postdecembriști.  S-a trecut la un adevărat „revizionism juridic”, încurajat chiar de statul maghiar prin însăși luarea unor măsuri privind cetățenia și alte prevederi înscrise în Constituția maghiară prezentă, unde scrie, negru pe alb, aberații în contra prevederilor normelor juridice comunitare.

De exemplu, a fost acordată cetățenia, în masă, unor persoane din afara teritoriului național, care au cetățenia statului pe locuiesc permanent, astfel că prin această calitate, poate săvârși un act de subminare a autorității statului în cauză, care nu ține de regulile de bună vecinătate, și poate provoca, fiind protejat de statul maghiar în virtutea cetățeniei ancorate, la acțiuni de sfidare a ordinii juridice și politice din țara respectivă. Politicieni UDMR condamnați penal de justiția română au fugit în Ungaria, fiind protejați de statul maghiar, iar un altul, deputat cu cetățenie româno-maghiară, este membru în Comisia de Control a SRI. Trădarea națională a atins cele mai perfide forme de exprimare. Și ungurii profită enorm de aceste greșeli absurde, datorate vârfurilor clasei politice românești. În această calitate, deputatul Csoma Botond are acces la documente clasificate, iar când se întoarce în cea de-a doua lui țară, Ungaria, va informa serviciile secrete maghiare despre absolut tot ce se întâmplă în bucătărie serviciilor de informaţii romaneşti. Rețineți dragi români, unde începe și unde se termină trădarea la români?

Un alt fapt, extrem de grav, pe care statul maghiar îl promovează se referea la faptul că în Constituția Ungariei și în Legea cetățeniei maghiare, se menționează că toate persoanele de etnie maghiară de pe teritoriul altor state (cu excepția Austriei) fac parte integrantă din națiunea maghiară și în virtutea acestei apartenențe, Ungaria este obligată să le asigure protecția oriunde s-ar afla.

Vicepremierul Ungariei, Zsolt Semjén, întărește prevederile constituționale și a declarat că Ungaria va acorda protecţie şi adăpost acelor unguri de peste hotare care sunt condamnaţi penal (România are câţiva condamnați care se ascund la unguri), indiferent de țara unde se află, dând ca exemplu Israelul, afirmând că ungurii trebuie să procedeze ca evreii, pentru că dacă Israelul poate, atunci poate şi Ungaria,(adevărul.ro/news). Prin urmare, aceste două țări, sfidează cadrul juridic  internațional. Ce face România? Doarme somnul cel de moarte.

De asemenea, interesul Ungariei, în zona carpato-dunăreană și față de statele vecine care au etnici maghiari în compoziția populației, este în continuă creștere, promovând fel de fel de termeni inventați și promovați în proiecte legislative autohtone, cu complicitatea partidului cu majoritate parlamentară, implicând instituții ale statului: statut personal, cetățenie, autonomie teritorială, regională și de ținut, bilingvism în administrația publică și în justiție.

Sintagma Ungaria Milenară este un drog iredentist pe care bolnavii de „trianonită” îl beau în loc de ceai, în fiecare dimineață.

O armată întreagă de istorici din toate neamurile, inclusiv unguri,  admit că acest construct numit „Ungaria Milenară” este un fals istoric, promovat de cei ce-și spun aristocrați maghiari, de fapt descendenții triburilor nomade, venite din Asia Centrală și  care au trecut, sub ascultarea lor, triburi pașnice de agricultori și de păstori, așezate pe șesurile bogate de la poalele Carpaților.

Profesorul Ion Coja ne spune că ultimul rege din dinastia arpadiană, a murit la 300 ani după regele Ştefan (la 1300), iar din 1300 și până în 1527, ungurii au avut doar regi străini, ce nu aveau nici o legătură cu ungurii. Ungaria, aşa zis, Mare nu a fost o realitate istorică și nu se poate compara cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a sute de mii de români.

Triburile nomade de unguri erau prea slabe pentru a se așeza într-un singur loc, așa că au pornit în raiduri pustiitoare în Europa Centrală şi prin Imperiul Bizantin, atrăgând, în aventurile lor, seminții din toate părțile Europei, cu care s-au amestecat în mod sistematic. În negura secolelor XI, XII și XII, așa – zisa aristocrație veche ungurească era eterogenă, un fel de moșieri așezați pe pământuri fără stăpân. Această masă aristocratică era alcătuită din germani, polonezi, sârbi, cehi și slovaci, iar băștinașii, vechii daci și secui, fiind supuși jafului continuu, cauză care a generat revolte în acest spațiu al terorii.

Până la căderea Regatului, țărănimea a fost adusă în robie, iar introducerea inchiziției catolice pe teritoriul transilvan a dat naștere marii răscoale țărănești de la 1437, răscoală condusă de cinci țărani, dintre care trei unguri, unul român și unul sas. Răscoala s-a încheiat cu uniunea funestă a celor trei națiuni privilegiate: maghiari, sași și secui. Românii băștinași, majoritari, fiind excluși.

Să arătăm că în cancelariile maghiare aristocratice se vorbea și se scria în latinește, pentru că nu exista o limbă națională oficială. Nici nu se putea la un asemenea conglomerat de etnii aristocratice. Limba maghiară se vorbea numai în mediul rural. Cum să existe stat maghiar, fără limbă oficială maghiară, în administrație?

Teroarea maghiară generează o nouă revoltă, pe spațiul transilvan. Izbucnește Războiul Țărănesc al secuiului Gh. Doja (1514), ulterior martirizat. Acest război a slăbit din temelii puterea ungurilor, pentru că la anul 1526, pierd, în fața turcilor, și devin, pentru 160 de ani, Pașalâc turcesc.

În perioada 1849-1867 au loc evenimente triste și dramatice pentru românii transilvăneni ce nu pot fi şterse din memoria neamului. Destinul lui Avram Iancu, mințit și de Laioș Koșșut și de Curtea de la Viena, rămâne un exemplu cutremurător prin tragismul său. La 1867 se oficializează Dualismul austro-ungar, un prilej care a creat maghiarimii oportunitatea pentru recuperarea teritoriilor stăpânite cu secole în urmă. În decurs de cinic zeci de ani, Ungaria a stăpânit o suprafață de 324 851 de kilometrii pătraţi, pe care trăia o populație multietnică de circa 20 milioane de locuitori și unde ungurii nu au fost majoritari niciodată. În această perioadă istorică scurtă, mercenarii maghiari s-au dedat la felurite atrocități față de popoarele aflate în stăpânirea lor, fapt ce a generat un fenomen migraţionist de proporții, deoarece peste un milion de maghiari trec oceanul în SUA. Această migrație masivă a creat germenii prăbușirii „politicii milenare” maghiare, pentru totdeauna.

Dispariția conglomeratului de popoare austro-ungar a creat o Ungarie trianonică,  adusă la granițele ei naționale firești. Trianonul a generat multă frustrare urmașilor lui Attila, atinși de un hungarism exacerbat, manifestat, pe față. S-a intensificat, la maximum, politica șovină, iredentistă și revizionistă revanșardă, ultraagresivă, obsedată de gândul și lozinca anacronică de refacere a „Ungariei Mări a Regelui Ștefan cel Sfânt”. Atacurile iredentei și revizionismului maghiar se îndreaptă contra României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, adică împotriva acelor țări și popoare unde ungurii s-au acoperit de „gloria” crimelor lor abominabile.

S-a mers mai departe, procedându-se la amplificarea  urii lor absolute şi a spiritului de răzbunare, s-a permanentizat ideea revizuirii frontierelor stabilite la Trianon. Ungaria revizionistă și iredentistă s-a transformat într-un focar al groazei din Centrul Europei.

Exponenții guvernului maghiar, nu au acceptat realitatea și au căutat să împiedice prin orice mijloace integrarea teritoriilor pierdute, provocând incidente regretabile, multe soldate cu morți și răniți atât în rândurile populației civile, consiliilor și gărzilor naționale române, cât și a trupelor eliberatoare, cum au fost cazurile de la Ueiuș, Beliș, Tg. Lăpuș, Cufoaia, Ileana, Beiuș, Zalău, Țigani etc.

Nori negrii ucigași, se strâng, iarăși, deasupra românilor. Ei vin dinspre Rusia comunistă și dinspre Germania nazistă, astfel că România și românii sunt supuși unor noi rapturi teritoriale.

Dictatul de la Viena (30 august 1940-23 august 1944) a generat condiții favorabile tuturor exceselor hungariste, creându-se spaţiul demografic liber de sarcini şi opreliști în care să se manifeste, criminal, ungurii revanșarzi.

Au fost reluate tezele hungariste și transformate în politică de stat, sub protecţia Germaniei lui Hitler, Ungaria hortystă, reiau acțiunile criminale, transformându-le într-un program de asasinate cutremurătoare. Vetrele de români ale spațiului transilvan, supus Dictatului, au cunoscut iadul absolut al suferinţei umane, devenind un spațiu al ororii, un uriaş abator uman în inima Europei.

Revizionismul ungar postbelic reînvie, pentru că nu s-a oprit la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, continuând, în noile condiții istorice, să repună în discuție Tratatul de Pace de la Trianon și de la Paris (1947), din cauza cărora provinciile regilor arpadieni sau angevivi au fost pierdute pentru totdeauna la anul 1918. Ei doresc refacerea  Ungariei Mari și milenare.

Mișcarea hungaristică a trecut, în chip absurd, la amplificarea revizionismului contemporan. După 1989 s-au amplificat acțiunile serviciilor de informații maghiare, sub oblăduirea actualului stat maghiar, membru NATO și al UE cu drepturi depline.

Este inadmisibilă declarația lui Orban Victor, potrivit căruia „Statul ungur și națiunea ungară au frontiere diferite”, consfințind doctrina noii lor constituții cu privire la națiunea ungară. Și continuă, domnul Orban, afirmând că „Guvernul actual consideră reunificarea națiunii maghiare, fără revizuirea granițelor, drept o parte a programului său.

Acest fanatism, această paranoia a hungarismului, se manifestă artificial, fără că Ungaria să aibă vreun drept istoric asupra Transilvaniei. Acest teritoriu vechi dacic nu a aparținut niciodată Regatului Ungar. A fost principat autonom şi atât.

Revizioniștii maghiari, în ciuda criticilor severe venite din partea UE pentru politica lor, au schimbat tactica, solicitând acordarea autonomiei, autodeterminării și autoguvernării, imperativul lor fiind autonomia Ținutului Secuiesc, o ultimă idee paranoidă, scoasă de sub coiful ţuguiat hungarist, ascuns sub pulpana organizației, așa-zis culturală, numită UDMR. De fapt Calul Troian al Ungariei.

În fața acestei ofensive, la vedere, a revizionismului și iredentismului maghiar, înaltele autorități responsabile de soarta României tac precum morții în păpușoi. În palatele puterilor politice s-a instalat o lașitate endemică, iar la ministerul de Externe s-au tras obloanele, dincolo de care se fumează trabucuri scumpe și se fac libațiuni cu șampanie scumpă. La toate sediile UDMR, din dispoziția autorităților de la Budapesta, se audiază imul secuiesc și cel maghiar, se arborează drapelele secuiești și maghiare, înfipte, sfidător, în inima României, ca un semn de batjocură și dispreț pentru autoritățile publice românești centrale și locale. În județele Harghita și Covasna autoritatea statului nu mai există, iar suveranitatea aceluiași stat a fost ștearsă, românii din aceste teritorii devenind ceea ce a fost odată pe timpul prigoanelor ungurești.

La 4 iunie 2020, dacă pentru români trebuie să fie o aniversare  triumfală a celor o sută de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, care ne-a consfințita statalitatea pe teritoriile strămoșești, pentru toți ungurii, nu va fi un motiv de  confruntare diplomatică în relaţiile bilaterale, de provocări și de concepere de acte criminale contra României, atunci când se va ivi ocazia.

Este inexplicabil cum marii noștri diplomați de hârtie creponată au căzut într-un asemenea hal de toleranță și tăcere absurdă, fiind atât de generoși față de ofensiva maghiară de contestare a Trianonului, acceptând discriminări pozitive între cetățenii României de etnie ungurească, închizând ochii la acțiunile de  revizionism juridic în desfășurare, fără a fi contracarate de nimeni, adevărate acte de subminare a autorității statului nostru, deci un act mai mult decât inamical, care încalcă regulile bunei vecinătăţi, o acțiune de destabilizare a ordinii politice și de drept din țara noastră.

Diplomații noștri tac mâlc, clasa politică trădează în complicitate cu UDMR-ul, încurajând, public, sintagme precum „autonomie teritorială”, „autonomie regională”, „ținutul secuiesc”, „bilingvism în administrație și în justiție”,  sintagme ce reprezintă și motivele pentru care Parlamentul European și Comisia de la Veneția au adoptat o rezoluție prin care recomandă Ungariei să-și revizuiască Constituția. Lipsa de reacție a autorităților statului român, toleranța soră cu prostia a acelorași autorități,  încurajează comportamentul provocator, sfidător, jignitor, batjocoritor și umilitor la adresa românilor, din partea autorităților maghiare, care incită populația de etnie maghiară din țara noastră la nesupunere și formulează peste tot, în ţară și în lume, cereri peste cereri de un radicalism înfiorător, față de care nicio autoritate românească nu reacționează.

Tratatul de la Trianon, pe care Ungaria îl respinge continuu, are cauze adânci în istoria lor îmbibată de sângele altor popoare și etnii. Îl voi cita aici, pe ungurul evreu, Adam Fischer, mare dirijor al Ungariei, care a dat, la 31 mai 2020, un interviu pe tema Trianonului în  ”Wiener Zeitung”. Citez: Ungurii, până la amarnicul sfârșit de la Trianon, nu au acceptat ca românii și slovacii să le fie egali. Un exemplu în acest sens l-a oferit celebrul lider al delegației maghiare la Trianon, contele Albert Apponyi. Discursul său de acolo, ținut în mai multe limbi, a fost și este legendar în Ungaria, copiii de școală au fost nevoiți să memoreze pasaje din ea mult timp după aceea. În acest discurs, Apponyi prezintă din nou concepția superiorității maghiarilor. El vorbește despre slovaci, români etc., ca despre rase care se situează la un nivel cultural mai scăzut și nu ar putea avea hegemonie națională. Asta a spus el, în 1920, la Trianon – dar maghiarii se mint singuri și nu vor să vadă până astăzi cât de mult i-au întărâtat atunci pe ceilalți împotriva lor. Apponyi nu a fost totuși un caz izolat, ci s-a aflat într-un lung șir care a început cu Kossuth.”

Recurgând, în afara dreptului internațional, la o multitudine de mijloace antiromânești, Ungaria întreține o stare de confruntare nedeclarată și tacită cu privire la Tratatul de la Trianon. Această discordie, până la urmă, creată de statul maghiar, alterează, cu această otravă toxică a hungarismului fanatic, relațiile dintre cele două state, relații care ar fi trebuit să fie și să rămână doar de bună vecinătate, în armonie cu cele ale Uniunii Europene.

Contestarea seculară și fără nicio justificare a acestui Tratat internațional, contestare fară niciun temei, constituie un obstacol absurd și dăunător pentru toți și pentru toate părțile în cauză, de fapt pentru întreaga comunitate internațională, în menținerea unor relații externe normale.

Ungurii s-au cantonat într-o stare uriașă de refuz la o discuție științifică și la o reinterpretare critică a contextului istoric. Pentru că de la semnarea Tratatului de la Trianon, ungurii nu au întreprins absolut nimic pentru a pune în discuție propriile lor erori de interpretare a faptelor istorice, continuând să se autoamăgească, orbește, cu istoriografia lor falsificată, iar acest gest îi duc și condu la o stare de izolare față de lumea civilizată. „ Faptul că țara, a fost împărțită,  spune Adam Fischer,  a reprezentat o necesitate istorică. De atunci acest lucru nu se vrea a fi acceptat în Ungaria. De unde și paranoia hungarismului fanatic, al cărui tratament nu poate fi altul decât soluția numită Trianon.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult