Unii romani nu inteleg fizica cuantica. Unii romani nu inteleg ingineriile financiare. Unii romani nu inteleg nanotehnologiile.
In schimb majoritatea romanilor inteleg foarte bine bancurile. Si inainte si dupa revolutie.
Marea majoritate a romanilor inteleg de ce sunt asa de multe bancuri cu Euro si Grecia si in plus inteleg si lectiile care ar trebui trase din aceste bancuri.
Aderarea la euro este o decizie politica. Altfel spus, daca o noua echipa de politicieni doresc sa o faca, o pot face si miine. Criteriile nominale pot fi fortate (vezi Grecia) iar politicienii romani se pricep la negociat cu partenerii europeni (vezi privatizarile majore).
Anuntul privind intentia Romaniei de a adera la euro in 2019 a aparut in urma unei initiative personale a unui fost ministru al bugetului ce se autopromova la Ecofin. Urmand o perioada de alegeri, nimeni nu l-a bagat in seama in mod serios desi sa afli de asa ceva de pe Reuters era o premiera pentru multe institutii ale statului cu atributii directe intr-o eventuala aderare.
In ultima vreme si cu exemple statale vivide, majoritatea comentatorilor au inteles ca pentru romani este importanta dezvoltarea economica si nu doar cresterea statistica de tip INS, convergenta reala catre media europeana si ca daca nu exista o ameliorare a venitului disponibil, cresterea statistica devine doar subiect de declaratie politica.
Lipsa de intelegere a stadiului economiei romanesti si a necesarului de spatiu fiscal a facut un presedinte in 2010 sa impinga fara negociere Romania in compactul fiscal. Desigur acelasi fost presedinte inca sustine ca pentru a alimenta investitii in terenuri de fotbal in panta erau necesare taieri de salarii si cresterea de pe o zi pe alta a TVA.
Compactul fiscal negociat din pozitia de premiantul clasei este o greseala de amator comparativ cu o pripire referitor la aderarea Romaniei la euro.
