Oficial, Comitetul Central al Partidului Comunist Român nu mai există, dar a apărut o altă structură de supercomandă naţională, care are sediul, culmea ironiei istoriei de azi, într-o clădire a Armatei Naţionale, cedată într-o noapte, după o isterie telefonică a premierului Adrian Năstase, la adresa celui ce conducea atunci Statul Major General.
În mod paradoxal, în acea clădire se aflase cândva şi biroul celui ce ulterior a devenit şi rămas în istorie Mareşalul Ion Antonescu, ale cărui portrete, pe unde mai sunt, poartă eticheta galbenă cu indicaţia criminal de război, prin grija unui ministru al apărării deloc simpatizat de militari.
Care etichetă nu este pusă şi sub portretele lui Iosif ViSSarionovici Stalin, idolul preşedintelui de azi al Federaţiei Ruse, stat imperial care şi-a trimis Corul Armatei Roşii la Bucureşti şi Cluj pentru a ameţi minţile multor naivi mioritici. Şi a reuşit.
Cu alte cuvinte, în timp ce Angela Merkel face praf Europa de Est, cu refugiaţii chemaţi de ea pentru revigorarea naţiunii locomotivă a Occidentului, subminată, ca şi Franţa şi Marea Britanie de o natalitate deloc îmbucurătoare, Vladimir Putin jubilează de bucurie ajutând la menţinerea diferenţelor de opinie dintre Vestul blocat în confortul egoist şi Estul disperat că are parte doar de lideri politici de mucava, partide de doi bani, dar şi de structuri informative care duc mai departe gloria celor aparent decedate în urmă cu 25 de ani.
Revenind la noul Comitet Central, un fel de maşină de tocat şi a imaginilor publice ale unor cetăţeni vocali, observăm că acesta a bătut palma cu cel mai tare serviciu de monitorizare, nu a presei, ci a umbrelor nesupuse din parcarea spiritelor nonconformiste.
Un aspect asupra căruia noul ambasador american ar trebui să reflecteze, deoarece, măcar peste Ocean, instituţiile acţionează conform atribuţiilor publice, nicidecum pe baza unei înţelegeri tacite între cine ţine balanţa justiţiei şi cine are lupa pusă pe inamicii de facto, nicidecum inventaţi, ai democraţiei tipice Statelor Unite ale Americii. Acolo fiind totuşi o democraţie consolidată.
Scriu aceste rânduri pentru că observ că există o vânătoare de vrăjitoare.
Una menită a ţine armata cu capul plecat, acum şi în viitor.
Cum apare un conaţional, cu o evoluţie demnă, în dialogul cu piticii clasei politice, de ieri şi de azi, cum i se înscenează ceva.
Apoi urmează un proces lungit până nici opinia publică nu mai ştie de ce X sau Y au fost deferiţi justiţiei, pe uşa din dos, cu explicaţii menite a stârni uluirea turmei publice.
După care are loc decapitarea imagologică, vocalul X sau Y fiind condamnaţi cu… suspendare.
Cu suspendare, pentru că apele liniştite sunt adânci şi băieţii deştepţi, cu ochi albaştri, din Noul Comitet Central ştiu că imaginea publică a armatei mai are numeroşi susţinători.
Cei care sunt noii comisari politici, ascunşi ingenios în spatele balanţei ţinută în mână, în istorie:de o domniţă cu ochii legaţi, în prezent:de o altă domniţă, cu breton şi priviri din altă lume, vor ca suspendaţii şi alţii ca ei, cu convingeri care ţin de dorinţa de a avea o republică democrată, nu mimată de serviciile de ecarisaj public, suspendaţii deci să tacă.
Asta pentru că armata nu trebuie să mişte în front, decât pentru a da onorul păpuşilor politice, pentru a defila de 1 Decembrie, cu minimum de mijloace, şi pentru a menţine, în ochii aliaţilor, în general, a americanilor în special, acest Muzeu Militar Postdecembrist, situat în spatele Parlamentului Decredibilizat.
Un parlament altfel manipulat inteligent, de vreme ce tot în spatele edificiului unde se întrunesc nevolnicii naţiunii, se află şi Marea Catedrală a Patriarhiei României, reper de înălţime arhitectonică pentru Marea Moschee a celui ce mai este premierul în funcţie.
Recapitulăm?
În spatele Parlamentului sunt în puse, în ordinea voită de nealeşii neamului, Catedrala celor care au mai rămas în viaţă cu speranţa că şi pentru ei există un Dumnezeu, dar pe lumea cealaltă, iar mai în spate Muzeul Armatei, care trebuie să tacă, chiar dacă este diminuată numeric, având sub 75.000 de militari, când ultima prevedere legală este de 120.000, amendată de tertipuri impuse de reprezentanţi ai unor structuri ce par a fi cu sediile în faţa aceluiaşi for legislativ.
Deci, şeful fostei Securităţi, poate fi plimbat, ca sfintele moaşte, pe la te miri ce reuniuni, mai mult sau mai puţin publice, chiar în preajma unor oficiali din zona care cultivă ideea menţinerii armatei cu capul plecat, iar români vocali, care au purtat uniforma militară, cum îşi exprimă opinii pertinente, temerare, în arena publică, cum li se readuce aminte, pe website-uri ale ochilor albaştri că fac parte dintre…suspendaţi, sau că sunt chipurile necredibili, sau că bat câmpii cu graţie, în timp ce activii din structuri ce poartă stelele doar când îi decorează ambasadori străini, sunt singurii deţinători ai adevărului absolut.
Deloc absolut.
Deloc integral.
Deloc relevant pentru viitorul României.
Ceea ce se întâmplă acum mă duce cu gândul la obiceiuri practicate cândva în unele state din America Latină.
Iar ce am scris acum a fost generat de faptul că unul dintre intervievaţii mei a avut curajul să repete o vorbă care circulă foarte des, în rândurile armatei americane:
”Da controlului civil, nu controlului civililor…”
Care civili vin cu noi miniştri, în Ministerul Apărării, ca ofiţeri acoperiţi, pleacă, cu greu, dar nu cu mâna goală, ci cu vile de odihnă pentru militari, trecute în patrimoniul propriu, şi ulterior au antene şi grijă să atenţioneze mediatic pe cine mai pune punctul pe… i, despre starea deloc mulţumitoare a armatei de azi, care nu este a unui preşedinte, nu este a unui premier, nici a unui partid politic, ci a naţiunii din care facem parte.
Şi Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn, care a ocupat cea mai înaltă funcție politică deținută de o femeie în istoria României – fiind vicepremier și ministru de Externe – apărea, în septembrie 1948, pe coperta revistei “Time” cu eticheta „Cea mai puternică femeie in viață”.
Praful şi pulberea s-a ales de imaginea ei falsă.
Doar nicio nelegiuire imagologică nu ţine o veşnicie.
