Acasa Opinii Vor reuşi oare democraţiile să se apere?

Vor reuşi oare democraţiile să se apere?

scris de Doru Dragomir
2 afisari

Un articol în care scriitorul şi gânditorul polonez Bronisław Wildstein vorbeşte despre vulnerabilităţile democraţiilor contemporane în faţa unor inamici care nu-şi ascund intenţia de a le distruge – regimuri dictatoriale şi organizaţii teroriste asociate acestora. Textul este readus în actualitate de evenimentele actuale determinate de comportamentul tot mai agresiv al Rusiei: operaţiunea militară curentă împotriva Ucrainei, ofensiva politică şi informaţională pe plan mondial, tentativele de vasalizare a Europei, mai ales a ţărilor din estul continentului, în paralel cu atacurile terorismului islamist asupra Israelului, exacerbate în ultimele săptămâni. Faţă de toate acestea, reacţia marilor puteri democratice occidentale este slabă, întârziată, prost coordonată, uneori chiar sugerând de-a dreptul complicitate cu agresorul.


Un text de Bronisław Wildstein:
Moartea a zece militari francezi într-o ambuscadă a talibanilor a determinat guvernul de la Paris să ia în considerare retragerea din Afganistan. Moartea a trei soldaţi polonezi obligă autorităţie de la Varşovia să mediteze asupra doctrinei militare poloneze. Agenţiile de ştiri relatează că aliaţii occidentali pierd războiul din Afganistan deoarece, în decurs de şapte ani de lupte, au înregistrat aproape 900 de victime mortale, adică mai puţine decât se înregistrează în două luni în Polonia în accidentele rutiere. Toate acestea şi încă multe alte exemple ar putea fi premize pentru teza conform căreia democraţiile moderne nu pot duce un război, aşadar sunt sortite pieirii într-o perioadă relativ scurtă de timp.

Adevăruri neplăcute

Războiul este o stare excepţională, în care uciderea oamenilor pe scară largă devine normă. Războiul este rău, dar dacă suntem obligaţi să-l ducem, trebuie să acceptăm consecinţele sale sumbre. Cea mai dramatică dintre acestea este necesitatea morţii multora dintre soldaţii şi civilii care participă la el. Dacă nu putem accepta acest lucru, atunci nu putem fi de acord cu războiul.

Pentru ţările care respectă viaţa umană şi o tratează ca pe un bun fundamental, războiul ar trebui să fie ultimul recurs. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că, în viitorul apropiat, am putea să-l evităm. Societăţile pentru care persoana umană este valoarea cea mai înaltă trebuie să se apere de barbari şi de ţările agresive motivate de ideologii fanatice. Apărare înseamnă adesea inclusiv implicarea în ajutorul ţărilor şi popoarelor atacate de un astfel de agresor.

Problema este complicată de progresul tehnologic, care face ca astăzi, apărarea să însemne un atac preventiv. Distrugerea de către Israel a reactoarelor nucleare ale lui Saddam Hussein a salvat Orientul Mijlociu de dezastru. S-ar putea ca în curând să apară o asemenea necesitate în cazul Iranului, numai că, în această situaţie, nu va fi suficient doar un raid aerian, iar pentru a preveni războiul nuclear, va trebui întreprins un război convenţional.

O altă problemă este cea a intervenţiilor umanitare. În faţa unor acte de genocid, ca de exemplu cel din Rwanda, ţările occidentale ar trebui să rămână pasive? Şi dacă nu, care să fie criteriile pentru a decide ce mijloace şi metode ar trebui utilizate? A ne închipui că dreptul internaţional are soluţii pentru aceste cazuri este cel puţin naiv. Convenţiile internaţionale sunt încă departe de a deveni un sistem coerent de legi, mai ales că – ceea ce este mai important – ele nu numai că nu funcţionează, dar este şi greu de imaginat astăzi funcţionarea unor instituţii transnaţionale care să supravegheze respectarea lor.

UE este un exemplu de hiperreglementare legislativă, dar ea nu include ţări divizate de conflicte ce ar putea să escaladeze într-un război, şi nu reglementările sunt cele care au eliminat ameninţarea unor astfel de conflicte. ONU, care de la început a fost o alcătuire schiloadă, iar astăzi, când preşedintele adunării sale, un comunist din Nicaragua, condamnă „agresiunea Georgiei în Oseţia de Sud”, nu mai este altceva decât propria sa caricatură. Deşi, din când în când, ţările europene organizează, sub auspiciile ONU, tribunale care să judece crime din trecut, săvârşite la scară internaţională sau interetnică, precum cele din fosta Iugoslavie şi Rwanda, ele nu sunt în stare nici măcar să condamne genocidul rusesc din Cecenia, nici prigoana tibetanilor şi uigurilor din China.

Perversiunea pacifismului

Pacifismul este o ideologie infantilă care serveşte despoţilor însetaţi de sânge. Max Weber, în faimosul său eseu Politica, o vocaţie şi o profesie, considera pacifismul drept un exemplu de „etică a convingerilor” pe care el o respinge şi căreia îi opune „etica responsabilităţii”. Făcând abstracţie de ambiguitatea conceptului, trebuie să fim de acord că pacifismul este un exemplu de doctrină care nesocoteşte cu desăvârşire consecinţele acţiunilor sale. Este o respingere a realităţii lumii şi deci, a condiţionărilor acesteia, care fac ca anumite acţiuni să producă anumite efecte şi nu altele. Într-un anume sens, poate fi acceptat pacifismul unor persoane sau grupuri care întorc spatele realităţii materiale şi îi neagă valoarea. Numai că această atitudine, de obicei religioasă, se află la antipozii pacifismului contemporan.

Vladimir Bukovski, în schiţa Pacifiştii împotriva păcii, a arătat cum mişcările pacifiste din Europa Occidentală, inspirate, create şi organizate de către URSS, au acţionat – indiferent de voinţa participanţilor – în favoarea unei supraputeri totalitare, pregătind cucerirea continentului planificată de aceasta. Nu s-a ajuns la acest lucru, datorită atitudinii americanilor, care au reuşit să tragă după ei Europa şi să se opună ameninţării sovietice, acceptând riscul unui război. Logica evitării cu orice preţ a conflictului armat a fost demonstrată de atitudinea ţărilor europene faţă de politicile Germaniei hitleriste. Blocarea lor, în 1936, când Germania a încălcat Tratatul de la Versailles remilitarizând Renania, era asociată cu riscul unui conflict care ar fi putut costa chiar viaţa câtorva mii de oameni. Dar ea ar fi salvat zeci de milioane şi ar fi salvat Europa de distrugerile incomensurabile ale celui de-al II-lea Război Mondial.

Pacifismul nu se poate dezvolta decât în ţările cu o mare libertate individuală şi un profund respect pentru drepturile individului. În ţările autocratice nu este loc pentru el. Nu este deci de mirare că el este iniţiat şi susţinut de diverse regimuri despotice care, astfel, slăbesc sau chiar paralizează puterea de apărare a adversarilor lor, adică a democraţiilor liberale. Astfel, pacifismul acţionează împotriva lumii căreia îi datorează propria existenţă.

Cititi mai departe pe In Linie Dreapta.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. OK Mai mult