Vremuri de bejenie

Pe vremuri, în timpurile când prin Ţările Române îşi mai făceau apariţia la hotare tătarii sau turcii, nu cei veniţi cu firman de domnie, ca baş – buzuc Gordon, ci cei scăpaţi la ciubuc, cete de prădători, fie din haite nesupuse hanilor, fie plictisiţi şi plecaţi la “distracţie” prin satele româneşti, oamenii, sătenii, plăieşii se anunţau, nu prin SMS-uri sau convorbiri cifrate trasmise din WC-uri precum doamna Motoc, ci prin focuri aprinse pe culmi de deal sau prin tragerea clopotelor din biserici, într-un anumit semnal , “în dungă”, care era ştiut ca semn de pericol, ce însemna pentru unii bejenie.

În locurile mai apropiate de graniţă, unde nu era timp de plecare , femeile şi copii se adăposteau în biserică, iar bărbaţii plecau prin păduri, urmând să organizeze ambuscade şi cete de hărţuire, eventual de luptă, când numărul era suficient sau primeau ajutor de la domnie. În biserici se ascundeau sau încercau să se protejeze cei sau cele ce nu puteau să facă faţă bejeniei sau când nu era timp de plecare, pentru că de cele mai multe ori fie din respect faţă de cultul religios, fie din grabă, fie pentru că ştiau că dacă atacă bisericile, furia ţăranilor şi a cârmuirii devine foarte mare şi riscă  o ripostă disperată care putea avea rezultate imprevizibile, tătarii nu atacau bisericile. Exista totuşi un bun simţ al atacatorului care plecat la furat sau adunat de grâne sau vite pentru mâncare, se limita la aceste obiective şi nu depăşea nişte limite care ţineau de un respect sau o lege nescrisă a pământului.

Numai cei mai sceleraţi scăpaţi de sub controlul chiar al propriilor conducători, încălcau regulile şi atacau şi bisericile furând odoarele bisericeşti şi violând femeile. Pentru cazurile mai grave, când atacurile se prelungeau şi exista timp, femeile, copii şi bătrânii se adăposteau în păduri sau peşteri. O astfel de peşteră este peştera Dâmbovicioarei  care avea o intrare suficient de mare, o lungime de câteva sute de metri, dar şi o ieşire “de avarie” undeva mult mai departe, printr-un culoar pe unde se putea merge numai pe brânci.

După câteva sute de ani, timp în care istoria aproape a fost uitată, iar copiii în mod cert nici nu  ştiu de astfel de timpuri, un alt han-tătar  îşi trimite hoardele prin biserici să dijmuiască, să înspăimânte, să violeze drepturile cetăţenilor întrebându-i de ce au votat şi cu cine au votat. Fără să vreau sunt nevoit să constat că cei de acum 3-400 de ani, tătarii  erau mult mai umani, mult mai democraţi, mult mai europeni, deşi veneau din stepă , nu din Anvers sau de pe Dâmboviţa. Duşmanii, cei de altă religie, aveau mult mai mult respect faţă de biserică  decât azi,  cei de acelaşi Dumnezeu cu noi, ei, duşmanii, nu îndrăzneau nu numai să intre în biserici, dar respectau sărbătorile religioase, aşa cum şi cruciaţii sau oştile creştine respectau Ramadanul sau orele de rugăciune ale musulmanilor, într-o atitudine de respect nescrisă, dar respectată pentru că exista o regulă care spunea că nu poţi ataca un om în chiar faţa Dumnezeului său sau când omul îi vorbeşte prin rugăciunile sale.

Astăzi, la 23 de ani după ce românii şi-au ucis un conducător în zi de Crăciun, alţi români îi aşteapă pe ţăranii români cu arcanul la ieşirea din biserică aşa cum şacalii aşteapă antilopele la ochiurile de apă, ştiind că sigur vor veni acolo, şi îi hărţuiesc într-o vânătoare de vrăjitoare, o noapte a cuţitelor lungi, o lungă şi interminabilă noapte a Sfântului Bartolomeu.

Cât de bicisnic să fie poporul român să nască astfel de oameni care să calce în picioare sărbătorile cele mai sfinte ale celor care încă mai cred în Dumnezeu? Cât de mult trebuie să-ţi urăşti poporul, încât să îţi trimiţi hoardele  la intimidare în chiar ziua Sfintei Mării în speranţa că vei  obţine câteva mărturii speculând credinţa şi frica românului de Dumnezeu sau încercând să suprapui frica de Dumnezeu cu frica de procuratură ? Cât de lipsit de Dumezeu să fii încât să te foloseşti de numele Lui pentru a obţine o mărturisire care să te menţină într-un scaun deşi chiar cei în faţa cărora  fluturi Biblia  nu te mai vor?  Ce mame au născut astfel de jivine? Ce pământ i-a ţinut, ce soare le-a dat lumină, ce femei i-au acceptat în paturile lor, cine le poate da dragoste? Cum se poate ca în 400 de ani, în loc să evoluăm şi să devenim mai buni, uităm şi călcăm şi legile pământului nu numai cele al tării şi ridicăm oamenii la cercetări din faţa bisericii ?

Aşteptam ca după aceste acte de samavolnicie şi atac la liniştea sufletească a credincioşilor care în loc să se gândească la cele sfinte au fost nevoiţi să dea explicaţii neortodocşilor purtători de Biblie cu mâini murdare de satrap, aşteptam spun, ca BOR să iasă cu o replică cu un protest măcar dacă nu cu o afurisenie la adresa păgânilor, să pună anatema pe Antihrist şi să înfiereze spurcarea prăznuirii Maicii Domnului de către hoardele tătarului. Apoi mi-am amintit de o fotografie apărută mai de mult prin presă, o fotografie în care călcătorul de cele sfinte râdea în hohote înconjurat de capete aşa zis sfinte, care nu mai ştiau cum să hăhăie subţire la grosolăniile necuratului conducător. Mi-am dat seama că aşa cum oamenii nu mai sunt aceiaşi de acum 400 de ani, nici purtătorii de haine cusute cu fir auriu nu mai sunt aceiaşi şi pe ei timpul sau timpurile i-au schimbat şi le-a întors cugetul şi faptele de la adevărata credinţă şi slujire.

Aşa că bieţi români,  în ziua de azi nici cu sau în biserică nu mai sunteţi în siguranţă. Au mai rămas doar peşterile. Vin vremuri de bejenie, ascundeţi-vă femeile şi copii în peşteri şi pregătiţi-vă!