Wag the dog

Am văzut ieri un film pe care îl mai văzusem de câteva ori, aproape că îl ştiam pe dinafară, dar Dustin Hoffman şi Robert De Niro sunt doi actori pe care nu îi poţi refuza când îţi apar în faţa ochilor nici dacă s-ar transmite concomitent pe un alt post, să zicem, alegerile în PDL.

În ceea ce priveşte subiectul, este atât de vechi şi atât de nou, încât ori de câte ori îl vezi, te fascinează. O mai bună prezentare a modului în care se poate manipula opinia publică nu se poate face decât dacă se prezintă dedesubturile evenimentelor din 89. Doar că manipulaţiunea la americani se face cu ocazia unor alegeri prezidenţiale, iar războiul şi victimele sunt fictive, inventate, pe când la noi gloanţele şi victimele au fost doar la început fictive, apoi lucrurile au evoluat şi au devenit reale, iar victimele au fost rezultatul manipulării, nu procedeul de manipulare.

 Nu regret că l-am revăzut, dar nu pot să nu-mi pun o întrebare de baraj. De ce a fost prezentat acest film acum? Să fi fost legat de recentele alegeri „naţionale” cu „candid camera” aninate deasupra urnelor ? Unde va ajunge statul ăsta, ţara asta, dacă, chiar în cadrul alegerilor partidului de guvernământ, se spionează şi se intră adânc în sufletul omului pentru a-l verifica, controla, manipula stăpâni şi influenţa? Cât de paranoici sunt unii şi cât de departe se va ajunge cu metodele de constrângere, intimidare, control şi şantaj ? Greu de spus. Ce alte exemple mai vrea românul pentru a înţelege că trebuie să ia atitudine?

 Să fie vre-o legătură cu evenimentele petrecute cu înalţi oficiali FMI ? Deja unii analişti de renume, raportori recunoscuţi pe la diferite ambasade de peste ocean, au avansat ideea că este posibil ca evenimentul în care este implicat şeful FMI să fie o punere în

aplicare a metodei folosite de De Niro. Adică, vezi Doamne, ceea ce vedeţi nu e adevărat, şeful FMI nu a agresat pe nimeni, zgârieturile de pe corp sunt rodul imaginaţiei sau trucaje ordinare, ca şi în cazul lovirii copilului de către nu spui cine, în altă campanie, iar telefonul şi obiectele uitate la hotelul de la care a plecat nu le-a uitat din grabă, ci pentru că aşa e dânsul, la plecare lasă cadouri gazdelor, aşa cum şi monseniorul Sarkozy „uită” stilourile cu care semnează documentele oficiale în buzunarele proprii sau genţile de la fabricile pe care le vizitează. Că şeful FMI este un posibil contracandidat al domnului Sarkozy este ştiut. Că acest scandal este o continuare a filmului Wag the Dog, este o speculaţie. Între film şi realitate, de la Hangar 18 încoace, nu mai e nici o diferenţă, dar cine mai ştie ce e film şi ce e realitate?

Oricum ar fi, filmul a picat numai bine si să sperăm că îl vom revedea şi în preajma alegerilor din 2012. Pentru pregătirea electoratului.