Stejarul, un arbore foarte rezistent, cunoscându-se exemplare, care au supraviețuit de-a lungul multor secole, are o îndelungată istorie de utilizare ca medicament.
Quercus robur, un arbore foios din familia Fagaceae, ordinul Fagales, este originar în majoritatea țărilor din vestul Europei și a Caucazului. Este răspândit în flora spontană, din câmpie până în zona sub-alpină, întâlnit la margini de păduri, pe marginea drumurilor și cultivat pe scară largă în regiunile temperate. Cercetările au estimat o vârstă medie a arborelui de la 700 până la 800 de ani., dar se cunosc stejari despre care se crede că au depășit 1500 de ani.
Este un arbore cu o coroană largă, neregulată a cărei circumferință grandioasă poate măsura până la 12 m, având ramuri puternice, bine dezvoltate. Are tulpina dreaptă, înaltă de până la 45 m. Înflorirea are loc în lunile aprilie-mai. Frunzele au aspect caracteristic având 5-7 perechi de lobi rotunjiți. La fel de caracteristice sunt și fructele, ghindele în formă de ou și care se coc de toamna. Scoarța este de culoare brun-închis, adânc brăzdată.
Venerat de druizi, stejarul a fost bine cunoscut pentru puterile sale medicinale încă din lumea antică. În scop medicinal, de la stejar se recoltează scoarța de pe ramurile tinere de până la trei ani, primăvara, în lunile aprilie și mai, care apoi este uscată, zdrobită și utilizată în infuzii, decocturi, tincturi și comprese sau poate fi adăugată la băi de mâini și picioare. Nu orice tip de scoarță poate fi întrebuințată în terapeutica naturistă, aceasta trebuie aleasă cu grijă, fără a prezenta crăpături sau licheni.
Scoarța de stejar conține taninuri (acid galic, acid elagic și acid cvercitanic), cvercitol, pectine, rășini și săruri minerale.
Principiile active din scoarța de stejar au acțiune astringentă, antidiareică, hemostatică, decongestionantă, tonică, dezinfectantă, antiseptică și cicatrizantă.
Datorită substanțelor conținute poate fi utilizată în diferite boli, precum: diaree, enterită, gastrită, ulcer gastric și duodenal, hemoroizi, faringite, stomatite, gingivite, plăgi, degerături, arsuri și pentru combaterea transpirației excesive la nivelul picioarelor.
Scoarța de stejar poate fi preparată într-un puternic decoct, astringent, care poate fi consumat ca un ceai, sau folosit în băi, dușuri. Se mai poate folosi în comprese reci pentru arsuri și tăieturi, potrivit Anniesremedy.com. Ceaiul din scoarță de stejar poate juca un rol suplimentar în perioadele de convalescență. Un decoct din ghindă și scoarță combinat cu lapte a fost, de asemenea, utilizat ca antidot în cazurile de otrăvire cu plante sau medicamente.
Ca un remediu homeopatic, scoarța de stejar este utilizată în tratamentul afecțiunilor splinei și vezicii biliare.
Un decoct din aceasta este cunoscut ca unul dintre cele mai bune remedii pentru inflamația ochilor. Utilizarea decoctului în tratamentul cavității orale, mai ales în cazurile de sângerare a gurii, a gâtului inflamat sau în tratarea aftelor, este menționat în numeroase documente rămase de-a lungul timpului.
Cafeaua de ghindă, rezultată din prăjirea și măcinarea ghindei este considerată un remediu natural în reglarea tranzitului intestinal și tratarea persoanelor care suferă de diaree, febră intermitentă, hemoragii etc. Se recomanda a se bea, dimineața pe stomacul gol o cană de cafea de ghindă.
Tratamentul cu preparate din scoarță de stejar nu este indicat să dureze mai mult de o lună. Băile cu extracte din coaja de stejar nu sunt indicate în cazul în care pielea este afectată de dermatită și, în general, trebuie evitat contactul cu ochii.
