Doamne, sporeşte-ne credinţa!

 – Mă  mâhnesc din pricina gândurilor de necredinţă pe care le am?

Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata: 

–         Faptul că te mâhneşti şi nu le primeşti înseamnă că gândurile acestea sunt ale celui viclean. Uneori Hristos îngăduie să avem gânduri de îndoială sau de necredinţă, ca să vadă intenţia şi mărimea noastră de suflet. Dumnezeul nostru însă nu este mit ca Dia, Apollon etc. Religia noastră este adevărată, vie. Avem atâta nor de Sfinţi, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel, care L-au cunoscut pe Hristos, L-au trăit de aproape şi s-au jertfit pentru El. Şi în vremea noastră există oameni afierosiţi lui Dumnezeu care trăiesc stări cereşti şi vorbesc cu îngerii, cu Sfinţii, ba chiar şi cu Hristos şi cu Maica Domnului.

–         Când eram mic, la Konita, citeam multe vieţi de Sfinţi şi le dădeam şi la ceilalţi copii să citească sau îi adunam şi citeam împreună. Mă minunam de nevointa cea mare şi de posturile ce le făceau Sfinţii şi încercam să fac şi eu ceea ce făceau aceia. Din multa postire gâtul îmi devenise ca o coadă de cireaşă. Copiii râdeau de mine: “O să-ti cadă capul!”, îmi spuneau. Ce-am tras! In sfârşit. Pe de altă parte fratele meu mai mare îmi lua Vieţile Sfinţilor ce le citeam deoarece mă îmbolnăveam din pricina posturilor şi se temea ca nu cumva să nu pot termina şcoala. De aceea le ascun­deam în pădure, în bisericuţa Sfintei Varvara şi mer­geam acolo în ascuns şi citeam. Intr-o zi, un oarecare vecin, pe nume Kostas, i-a spus fratelui meu: “Il voi face eu să-şi schimbe mintea, să arunce acele cărţi pe care le citeşte şi să lase şi posturile şi rugăciunile”. Aşadar m-a întâlnit – eram atunci cam de 15 ani – şi a început să-mi spună teoria lui Darwin. Spunea-spunea, până m-a ameţit. Aşa cum eram ameţit, m-am dus direct în pădure, la bisericuţa Sfintei Varvara. Am intrat înăuntru şi am început să mă rog lui Hristos: “Hristoase al meu, dacă exişti, arată-mi-Te”, spuneam şi făceam mereu metanii. Era vară. Transpiraţia curgea şi deve­nisem ud leoarcă, mă istovisem cu totul. Dar nici n-am văzut, nici n-am auzit ceva. Nici Dumnezeu nu m-a iconomisit puţin, cel puţin cu un mic semn, cu vreun zgomot, cu vreo umbră. La urma urmei eram un copil. Şi dacă cineva ar fi privit aceasta cu logica omenească ar fi spus: “Dumnezeule, păcat de el sărmanul! De la 11 ani urcă pe stânci, a făcut o astfel de nevointa şi acum trece printr-o criză. L-a ameţit acela cu nişte teorii neghioabe. Acasă are greutăţi de la fratele lui. A plecat în pădure, ca să-Ţi ceară ajutor...”. însă nimic, nimic, nimic! Istovit de multele metanii m-am aşezat puţin. Atunci m-am gândit: «Bine, dar când l-am între­bat pe Kostas ce părere are el despre Hristos, ce mi-a spus?”A fost omul cel mai bun, cel mai drept, mi-a răspuns, şi deoarece propovăduia dreptatea, a lovit în interesele fariseilor şi aceia L-au răstignit din invidie”. Atunci mi-am spus: “Dacă Hristos a fost un om atât de bun, atât de drept, şi n-a apărut niciodată un altul asemenea Lui, iar ceilalţi L-au omorât din invidie şi răutate, merită ca pentru acest om să fac şi mai mult decât am făcut, ba chiar să şi mor”. Indată ce am înfruntat situaţia astfel, a apărut Hristos înconjurat de multă lumină – bisericuţa a strălucit – şi mi-a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi”. Cuvintele acestea le citeam şi în Evanghelia pe care o avea deschisă şi o ţinea într-o mână. Aceasta mi-a pricinuit atâta schimbare lăun­trică, încât spuneam mereu: “Kosta, hai acum aici să vorbim dacă există Dumnezeu sau nu”». Vezi, Hristos, ca să Se arate, a aşteptat înfruntarea mea personală şi cu mărime de suflet a situaţiei. Şi dacă de la un copil cere ca să procedeze cu mărime de suflet, cu cât mai mult de la unul mare?

 Cum se poate ajunge la necredinţă.

– Cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?

Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata: 

– In problema aceasta pot exista două cazuri. în­tr-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt – să încerc s-o fac şi eu” – şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi con­tinuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dum­nezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.

Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.

– Necredinţa s-a întins mult în vremea noastra. 

– Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă.

Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, mona­hii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a lua­t-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele haru­lui lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! ”

 Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”