Puterea numărului

România este blocată sub nămeţi şi blocuri de gheaţă, deşi a nins puţin, foarte puţin. Oamenii mor cu zecile de pe urma iernii, iar, cu sutele, sunt blocaţi în trenuri şi pe şosele. Unde stau în frig şi foame şi sete, de zeci de ore. Din când în când, aflăm, de la televizor, că de vină ar fi cei de la drumuri, fie ele asfaltate sau de fier, ori cei de la primării, că nu „îşi fac treaba”. Dar, în general, lumea din România este mulţumită cu situaţia asta şi aşteaptă cu răbdare venirea verii, când lucrurile vor intra în normal.

Şi lumea din afara României pare să fie la fel de mulţumită cu această stare de lucruri. Voci oficiale din Uniunea Europeană dau glas doar „determinării” europenilor de a pretinde românilor respectarea întocmai a angajamentelor asumate cu Fondul Monetar Internaţional, indiferent cine ar fi la guvernare, fără să spună nici un cuvânt că Ţara, în loc să fie guvernată, este abandonată în faţa primei şi, apoi, a celei de-a doua ninsori.

Ambasada partenerului strategic american la Bucureşti, prin vocea cea mai autorizată, cea a excelenţei sale domnul ambasador, le transmite românilor îndemnuri de bucurie că nu sunt în Siria, fără să continuie însă comparaţia şi cu aspectul meteorolgic, cum că în Siria nu ninge.

Agenţiile de ştiri ruseşti pun la dispoziţia românilor imagini cu demonstraţii de stradă, pro şi contra domnului Putin, ţinute în număr de zeci şi chiar sute de mii, la temperaturi de minus 20 grade celsius, cu scopul de a le arăta că aia este iarnă, nu asta de aici, din România, dar că ruşilor nici nu le pasă de vreme, ci doar de politică.

În aceste condiţii, pare firească îndreptarea atenţiei spre alte probleme mai serioase, cum este cea a schimbării „garniturii” guvernului domnului preşedinte Băsescu Traian. Singura legătură între această „problemă politică” şi realitatea de afară este că, prin această schimbare de „garnitură”, românii nu vor mai avea un prim ministru care să vină să dea la lopată sau să distribuie ceai celor la care a putut ajunge, împreună cu tot alaiul său de bodyguarzi, consilieri şi reporteri, cu care se plimba prin ţară, fie vreme bună, fie rea.

Înlocuirea Guvernului Boc cu un alt guvern se face pe fundalul a două constante. Una este că domnul Băsescu rămâne preşedintele României şi cealaltă că legitimitatea sa şi, implicit, a guvernelor sale, este contestată public de demonstraţii spontane în diferite locuri din Ţară. Sau, cum a formulat această realitate un participant la demonstraţia din Piaţa Universităţii din Bucureşti, domnul Băsescu se încăpăţânează să nu îşi dea demisia, iar el, demonstrantul, se încăpăţânează să iasă în Piaţă. Mai mult ca sigur, cei de pe margine sunt curioşi să vadă cine va ceda primul.

Dar, oare este aceasta o întrecere cinstită, între sute şi, uneori, chiar mii de demonstranţi şi un singur om, chiar dacă acesta din urmă stă într-un fotoliu la Palatul Cotroceni, iar ceilalţi stau în Piaţă?

La o primă vedere, nu este de loc o întrecere cinstită, atâta vreme cât omul din fotoliu îşi poate exercita voinţa sa asupra celor mulţi, nu numai asupra celor din Piaţă, ci a celor din toată Ţara, iar cei mulţi nu pot, la rândul lor, să îşi exercite nici o voinţă asupra preşedintelui Băsescu. Sau, mai precis, nu pot acum, pe loc, aşa cum poate domnia sa. Pentru că ei, cei mulţi, au o voce doar din când în când, la alegeri. Şi, chiar şi atunci, vocea lor este puternic distorsionată de zgomotul de fond al propagandei de partid şi de stat, precum şi de sistemul de vot în şapte paşi supuşi erorii umane. Eroare ce se întâmplă, întotdeauna, doar în favoarea celor care „organizează” acele alegeri.

Sunt unii care clamează că, pentru a dobândi un echilibru, cei din Piaţă trebuie să fie mult mai mulţi. Adică, în loc de o sută-două în Piaţa Universităţii din Bucureşti, trebuie să fie o sută de mii, în acelaşi loc. Chiar şi printre demonstranţii constanţi din Piaţă, sunt unii care şi-ar dori să fie mai mulţi acolo, ba chiar ar fi fericiţi să îi vadă în acelaşi loc pe toţi cei care le împărtăşesc dorinţa de a-l vedea de domnul Băsescu plecat de la Cotroceni, mulţime care trebuie să fie, după unele sondaje de opinie, la nivelul câtorva milioane de cetăţeni români.

Însă, majoritatea celor care demonstrază nu sunt deloc descurajaţi de faptul că numărul lor nu este mai mare. Deoarece ei nu se consideră o minoritate ce trebuie să se transforme într-o majoritate pentru a avea succes în demersurile lor. Ei sunt convinşi că au dreptate, sunt mulţumiţi că pot să clameze dreptatea lor în public şi sunt hotărâţi să facă proba acestei convingeri prin frig şi anduranţă la încăpăţânarea domnului Băsescu de a nu-i asculta.

Dar ce este cu acest „Jos Băsescu”?

O doamnă care şi-a făcut o imagine de propagandistă a domnului Băsescu la televiziunea publică chiar spunea, deunăzi, că este un semn de boală psihică sau de prostie să tot clamezi „Jos Băsescu”, indiferent de subiect. Doamna respectivă se referea la unul dintre leader-ii opoziţiei, dar putem uşor extrapola această opinie la oricine este de părerea că domnul Băsescu trebuie să părăsească funcţia de stat în care se află în prezent.

Pentru a avea un răspuns lămuritor, ar trebui să introducem nişte nuanţe în descrierea situaţiei. Va trebui să vedem de ce se doreşte acest „Jos Băsescu”.

Dacă îndepărtarea din funcţie a domnului Băsescu este văzută ca un fel de pedeapsă pentru că domnia sa a tăiat pensii şi salarii, pentru că a redus drastic ajutoarele sociale, afectând astfel sute de mii de oameni din Ţara lui, atunci avem o problemă de ură şi retribuţie, care se poate rezolva şi altfel decât prin demiterea demnitarului. Numai că nu de aceea au ieşit oamenii în Piaţă, „fie ger, fie ninsoare”. Vor fi fost printre ei şi nemulţumiţi de cât nu le mai „dă statul”, dar aceştia nu sunt reprezentativi pentru Piaţă şi nici nu îşi clamează nemulţumirea la temperaturi negative.

O altă pricină pentru care ar fi de dorit ca domnul Băsescu să fie „dat jos” este ca să îi ia altcineva locul. Cum ar fi domnul Dan Diaconescu, de exemplu, cel ce a proclamat, cu câteva luni în urmă, începerea campaniei electorale pentru ocuparea acestui post, la televiziunea proprie, ce îi poartă numele, la fel ca şi partidul său politic, în condiţiile în care alegerile prezidenţiale ar trebui să aibă loc abia peste doi ani. Nu este o nebunie să ceri un asemenea lucru, dar nu este frumos să zici „dă-te la o parte să îţi iau locul!” Nu sunt însă indicii că acesta ar fi motivul pentru care se demonstrază în Piaţă. Mai mult chiar, multe dintre lozincile demonstranţilor indică exact contrariul, cel puţin în ceea ce îl priveşte pe candidatul Dan Diaconescu. Dar nici vocile celorlalte partide de opoziţie nu se fac auzite în Piaţă, tocmai pentru a nu distorsiona mesajul clar exprimat împotriva domnului Băsescu.

Dacă avem o problemă de justiţie, în sensul că domnul Băsescu este prezumat, dacă nu chiar cumva şi creditat cu încălcarea legilor Ţării, atât înainte de a ajunge preşedinte, cât şi după aceea, atunci nu strada ar trebui să decidă vinovăţia sa, ci chiar sistemul penal românesc. Ce ar putea face Piaţa ar fi să ceară o justiţie neaservită politic şi o procuratură independentă de voinţa personală a domnului Băsescu. Ori, pentru a obţine o asemenea dorinţă, este nevoie, în mod evident, ca cel care controlează politic şi administrativ justiţia şi procuratura, cel puţin în ochii demonstranţilor, să nu mai poată face acest lucru, adică să „plece”.

În fine, majoritatea celor din Piaţă văd în domnul Băsescu Traian o frână în calea dezvoltării democratice a societăţii Româneşti. Iar mulţi dintre ei îl văd pe acelaşi domn ca fiind un obstacol serios pus de-a curmezişul aceleiaşi căi. Astfel încât românii nu mai pot face nici măcar un pas înainte, atâta timp cât acest obstacol nu este înlăturat. De unde şi motivaţia cea mai puternică pentru demiterea sau demisia preşedintelui Băsescu.

Deci, din punctul de vedere al opiniei publice exprimate în Piaţă, acest „Jos Băsescu” nu este deloc o prostie şi nici măcar o nebunie.

Atunci, de ce nu se întâmplă acest lucru?

Ba da, el se întâmplă, dar se întâmplă în etape şi nu dintr-o dată. Iar etapele iniţiale sunt oarecum inefabile. Domnul Băsescu nu a stat degeaba şapte ani în funcţia de preşedinte. Începându cu prima zi în spatele biroului prezidenţial, el şi-a constituit nenumărate pârghii de putere, care i-au fost de folos nu numai în actul de conducere autoritară a administraţiei, dar şi în vederea protejării propriei poziţii. Deci, nu este deloc uşor de clintit, d-apoi de dat jos.

Cu toate astea, nu se cunoaşte nici un caz în istoria omenirii în care un demnitar public perceput ca o frână în calea dezvoltării naţiei să fi avut suficiente pârghii de forţă pentru a putea rezista presiunii străzii. Indiferent de numărul celor din Piaţă.

Articole de acelasi autor