Europa fără busolă – Anatomia unei civilizații în derivă lentă

Pentru generațiile care au trăit comunismul, Europa reprezenta în anii 1990 o Narnia politică: o lume plină de lumină, libertate și promisiuni, una dincolo de griul apăsător al ceaușismului. Integrarea în Uniunea Europeană părea un act de recuperare istorică, o evadare din întuneric spre dreptate. Doar că, după aproape două decenii de când am ajuns în Narnia, am descoperit că Europa pe care o visaserăm ca pe un tărâm al păcii și rațiunii, s-a dovedit a fi un regat complicat, obosit, prins între birocrație și moralism. Noi am ajuns într-o Narnia care nu ne mai aștepta pentru că și ea își pierduse magia. Nu mai era o poveste fascinantă, ci o realitate cu taxe, ierarhii și frici.

Noi, românii suntem europeni și ne dorim să trăim în „tărâmul făgăduinței”. Unii sunt mai „pro-europeni”, se fălesc cu asta și îi pun la zid pe cei care cutează să aibă alte opinii. Dar, indiferent de credințe, în sinea lor, toți sunt conștienți că ceva este în neregulă cu Uniunea Europeană. Că se suprapun prea multe crize – de identitate, de viziune strategică, de resurse, securitară, socială, tehnologică, economică, culturală, de mediocritate a clasei politice, îmbătrânirea populației, dependența de imigrație. Sunt unii, nu puțini, care vorbesc de o posibilă disoluție a acestei construcții unice în istoria omenirii.

În rândurile ce urmează, îmi propun o analiză a „stării uniunii”, așa cum o vede un ziarist ca mine pasionat de istorie, unul care în anii 1990-2000 a fost un promotor al valorilor europene, dar care astăzi se simte dator să tragă semnalul de alarmă. Analiza pe care o propun pornește de la premisa că singurul destin acceptabil pentru Europa secolului XXI este unitatea continentului. Din păcate, actuala UE riscă să devină irelevantă în contextul unor schimbări accelerate atât în plan intern, cât și în arhitectura globală de putere.

În opinia mea, crizele suprapuse de care se vorbește astăzi, nu reprezintă începutul disoluției, ci al îmbătrânirii unui proiect care și-a uitat rostul existenței. Ceea ce trăim este o criză de sens, nu o criză instituțională. Europa nu se destramă. Se gripează. Se înțepenește sub greutatea propriului succes și a unei birocrații care a înlocuit viziunea cu procedura. Actuala Uniune Europeană trăiește sub semnul unui paradox: un organism tehnic sofisticat, dar o civilizație în căutarea propriei conștiințe.

Moartea marilor narațiuni europene

Uniunea s-a născut din două mari narațiuni: pacea și prosperitatea. După 1945, ele au funcționat ca un fel de religie laică: reconcilierea franco-germană, solidaritatea socială, visul integrării.

Acum aceste narațiuni s-au epuizat. Pacea a devenit un dat, nu un ideal; prosperitatea, o rutină. Extinderea din 2004 a fost apogeul proiectului, dar și al încetării mirajului său.

Din acel moment, UE a trăit din inerție. Nici moneda unică, nici extinderea, nici politica verde nu au fost suficiente pentru a ține locul unei viziuni politice. Europa a început să funcționeze fără un „de ce”. Iar un proiect lipsit de sens se pierde în mărunțișuri și se apără prin frică.

Frica – noul liant european

În lipsa unui ideal comun, liderii europeni au descoperit un substitut: frica. Frica de Rusia, frica de China, frica de migrație, frica de populism. Competitivitatea globală a devenit și ea sperietoarea care a justificat demontarea piesă cu piesă a statului social european, wellfare state, magnetul social de altădată. Europa e un continent care își ține cetățenii împreună nu prin speranță, ci prin amenințări convenabile.

De aceea, discursul războinic al tripletei Macron–Merz–Starmer (cu Ursula von der Leyen ca orchestrator instituțional) nu e o rătăcire, ci o strategie de supraviețuire prin frică. Rusia e inamicul perfect: suficient de periculos pentru a justifica mobilizarea, dar nu atât de amenințător încât să impună un război real.

Europa vorbește despre război pentru că nu mai știe cum să vorbească despre pace!

Crizele suprapuse: economie, identitate, resurse, tehnologie

• Economia:

Germania, locomotiva Europei, e în derivă. Industria auto – mândria continentului – pierde teren în fața Chinei și a SUA.

Energia scumpă, reglementarea sufocantă și decarbonizarea grăbită transformă continentul într-o zonă de competitivitate scăzută.

Europa nu mai produce, ci reglementează.

• Identitatea:

UE nu mai știe dacă e o uniune de națiuni sau o federație de birocrații.

Bruxelles-ul a devenit un centru de redistribuire și conformitate, nu de inspirație.
Relația dintre instituțiile europene și capitale e tot mai tensionată: o combinație de neîncredere și dependență. La fel relația cu oamenii obișnuiți!

• Migrația și criza socială:

Pactul pe migrație e doar un bandaj procedural peste o rană morală, pivot al tuturor celorlalte crize – economică, socială, civilizațională. Multe mari orașe și capitale europene au o populație alogenă mai numeroasă decât populația indigenă. Europa îmbătrânită are nevoie de forță de muncă, dar se arată incapabilă să gestioneze diversitatea.

Nu mai poate spune cine este, dar nici nu are curajul să definească cine devine.

• Tehnologia:

În timp ce SUA și China se luptă pentru supremația în AI, semiconductori și energie,

Europa se complace în moralism digital: reglementează platformele, introduce GDPR, dar nu inovează. În vreme ce americanii au inventat racheta care aterizează singură, rușii un vaccin anti-cancer, chinezii o soluție de sudură a oaselor frânte, Bruxelles-ul a impus dopul legat de sticlă! Rezultatul?

Europa rămâne un laborator etic al lumii, dar nu și unul tehnologic.

Reașezarea internă: de la „unitate” la „echilibru de puteri”

In interior, criza actuală nu este una de frontieră, ci una de stratificare internă. UE se reconfigurează sub ochii noștri, fără să o recunoască oficial. Se conturează pe nesimțite o federație informală a intereselor:

Nordul (Germania, Olanda, Scandinavia) – motor fiscal și disciplinar, dar lipsit de ethos politic;

Sudul (Italia, Spania, Grecia) – zonă vulnerabilă, dependentă de fonduri, dar cu forță socială și culturală;

Estul (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia) – nucleu emergent de realism și identitate, posibil contrabalans al Bruxelles-ului;

Bruxelles-ul instituțional – centru administrativ, tot mai autonom de voințele politice reale

O Uniune Europeană care trăiește nu din unitate, ci din teama de dezechilibru.

O clasă politică sub nivelul istoriei

Adevărata tragedie europeană e involuția elitelor. După generația Delors–Kohl–Mitterrand, Europa nu mai produce lideri de proiect, ci administratori ai prezentului.

Politicieni care gestionează, nu conduc; care calculează, nu stimulează imaginația.
Liderii actuali nu mai posedă nici autoritate morală, nici cultură istorică și nici curaj intelectual. Ei trăiesc din limbajul supraviețuirii: „reziliență, sustenabilitate, tranziție”.

Cuvinte mari, golite de sens, ca niște ritualuri într-o religie care și-a pierdut credința.

Captivitatea intelectuală a elaborării strategice

Când statele își abandonează rolul de elaborare strategică, când gândirea politică e subcontractată în zona privată, rezultatul e steril. Cele mai mari think tank-uri europene – Bruegel, CEPS, ECFR, Jacques Delors Institute – sunt dependente financiar și ideologic de Comisie și de partidele europene. Scriu rapoarte excelente, dar inofensive. Europa are o armată de experți, dar niciun „stat major” vizionar.

În lipsa unei gândiri strategice autentice, UE trăiește într-un vid de idei și de imaginație.

Ce urmează: reinventare prin epuizare

Uniunea Europeană nu se va destrăma. Brexitul a arătat cât de costisitor e orice pas în afara sistemului. Dar va trece printr-o perioadă de reconfigurare profundă. Probabil, în următorii 5–10 ani vom asista la:

Fragmentare controlată – viteze diferite de integrare, alianțe regionale (Nord, Est, Mediterana).

Reindustrializare selectivă – în jurul industriei apărării, a energiei verzi și tehnologiilor critice, dar fără coerență continentală.

Consolidarea Estului – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia ca bloc de influență, realist, identitar și economic emergent.

Federalism tehnocratic – Bruxelles-ul își va extinde puterea fiscală și de reglementare, dar nu și legitimitatea politică.

Absența unei viziuni externe – relațiile cu SUA și China vor rămâne oscilante, dependente de conjuncturi.

UE nu se va rupe, dar va continua să se micșoreze ca spirit, până când altcineva, poate o nouă generație, îi va regândi rațiunea de a fi.

Cine ar putea reaprinde ideea europeană?

E o întrebare deschisă și tulburătoare. Cine ar putea avea forța de a reda sensul UE?

nu Macron, obosit de propria grandilocvență, emul al lui Napoleon, incapabil să găsească răspunsuri pentru criza internă;

nu Ursula, prizonieră a consensului, birocrat până în măduva oaselor, contestată și neiubită chiar în mediul ei;

nici Merz, confruntat cu o opoziție din ce în ce mai puternică, administrator al unei Germanii ezitante care și-a pierdut rolul de motor economic al UE;

Paradoxal, Estul Europei ar putea fi cel care să dea tonul: Polonia, Cehia, poate chiar România, spații unde Europa e încă un vis, nu doar o birocrație.
Sau poate renașterea va veni de la o elită intelectuală independentă, formată în afara partidelor și administrației, capabilă să formuleze un nou „de ce” european.

Așa s-au născut toate marile reinventări ale continentului: nu în birouri, ci în momentele când elitele s-au întors la idei.

Concluzie: o civilizație lucidă, dar obosită

Europa nu moare. Se stinge în tăcere, în timp ce continuă să funcționeze impecabil administrativ. E o civilizație lucidă, dar obosită, care se teme să se privească în oglindă pentru că s-ar vedea bătrână.

Poate tocmai această oboseală e șansa ei. În istoria continentului, renașterile au început mereu din exasperare: Renașterea a urmat Evului Mediu întunecat, reconstrucția post-belică a urmat Războiului Rece.

Într-o lume dominată de blocuri continentale (SUA, China, India, Rusia reformată, Sudul Global), Europa va rămâne, pentru un timp, puterea care trăiește din amintirea propriei măreții. Probabil, UE se va metamorfoza lent, prin epuizare și din necesitate. Va fi obligată să treacă de la actualul proiect politic obosit la un mecanism de supraviețuire colectivă. Și el politic, dar pe alte coordonate.

E foarte posibil ca, peste niște ani, tocmai din acest vid de sens existențial să apară o nouă generație de vizionari. Semne sunt! Poate nu în capitalele occidentale, ci la margini, în Est, în Balcani, în spațiile unde Europa e încă luată în serios ca idee, nu doar ca instituție.
Nu va fi o Europă mai puternică, ci una mai conștientă de sine. Mai puțin birocratică, mai puțin moralistă, dar mai aproape de nevoile oamenilor și de ideile care au făcut-o posibilă: pace, coeziune, demnitate și libertatea spiritului.

Căci Europa, oricât ar fi de obosită, încă respiră prin ideile celor care mai cred în ea.

În România? „Pro-europenii” se bat cu europenii simpli! Peste toate plutește o putere autistă și incompetentă, cu o legitimitate discutabilă, incapabilă să înțeleagă ce se întâmplă la noi și în lume.

Scris în toamna anului 2025, ca reflecție asupra sensului pierdut al Europei și al promisiunii încă vii din Est.