Plagiatul lui Eugen Barbu, un mare scandal scriitoricesc în timpul lui Ceaușescu

Un mare scandal a apărut, fără voie de la conducerea Partidului Comunist Român, prin 1978. Pe vremurile acelea, nici musca nu avea voie să bâzâie fără aprobarea partidului.

Deranjul a fost cu atât mai mare cu cât circul venea dinspre lumea literară, ale cărei principale atribuții erau să cânte, în versuri și proză, pe Nicolae și Elena Ceușescu, dar și socialismul multilateral dezvoltat și înaintarea Republicii Socialiste România spre comunism. Nici Ceaușeștii nu au apucat să trăiască pe pielea lor comunismul pe care îl propovăduiau, dar, din fericire, nici românii!

Dar, ce s-a întâmplat?

Iată ce scria, în 2010, Lavinia Betea, un distins istoric care are acces la arhivele Securității, transferate sub Traian Băsescu la CNSAS: “Istoria debutase la Craiova. În decembrie 1978, poetul Marin Sorescu, redactorul-şef al revistei Ramuri, atrăgea astfel atenţia asupra confratelui literar: „Curios lucru: în loc să se aplece asupra lui însuşi – poate reuşeşte să desţepenească un şurub ruginit al creaţiei -, Eugen Barbu declanşează campanii după campanii împotriva mai tuturor scriitorilor importanţi ai momentului care îl incomodează prin simpla lor pre­zenţă”. Cu această introducere, Bar­bu era învinuit de plagiat, cu tri­mitere la volumul al treilea din seria „Incognito”, volum care apăruse într-un tiraj de 116.000 de exemplare. În circa o sută din paginile sale se regăseau fragmente „coafate” din Malraux şi Paustovski”.

Comunist de frunte

Eugen Barbu era atunci un om de bază al partidului comunist: membru supleant al CC al PCR, deputat în Marea Adu­nare Naţională, membru cores­pon­dent al Academiei RSR, re­dactor-şef al revistei Săptămâna culturală şi ar­tistică a Capitalei, membru al Consi­liului Naţional al Radioteleviziunii Române. Autor al unor romane în mare vogă: „Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor”. Era nuvelist, dramaturg şi scenarist (a creat seria „Haiducilor” pentru soţia sa, actriţa Marga Barbu), primise distincţii politice şi valoroase premii literare. Câteva luni înainte de declanşarea scandalului, fusese distins cu Premiul Herder. Pamfletar şi jurnalist, Barbu profitase de orice prilej pentru a da frâu liber firii sale predispuse la gâlceavă”.

Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, resposabil cu cultul personalității al soților Ceaușescu, a intervenit în scandal, dar scăldându-l. Elita communistă era pusă într-o situație aproape fără ieșire…Cel mai mare lingău, Eugen Barbu, era dovedit ca hoț!

“Negrii” lui Barbu

O delegaţie alcătuită din George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, la acea vreme, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu şi George Ivaşcu s-au dus în audiență la Dumitru Popescu. Lavinia Betea spune că ei cereau ca Barbu să fie exclus din Uniunea Scriitorilor, să i se anuleze calitatea de scriitor şi dreptul de publicare şi să i se retragă paternitatea asupra întregii opere literare.
Cel mai ve­hement a fost Geo Bogza. În cele din urmă, chestiunea s-a tranşat de foarte „sus”. După o audienţă la Ceau­şescu, împreună cu Dumitru Po­pescu, Barbu a conceput o scri­soare către cititori publicată în Ro­mâ­nia Literară. Şi-a exprimat regretul că tehnica de colaj folosită a condus imprevizibil la aparenţa de plagiat.
Asta relatează Lavinia Betea, noi adăugăm că, în epocă, era de notorietate că Eugen Barbu își scria cărțile folosind “negri”, adică scriitori cu oarece talent dar care nu puteau publica sub nume propriu, doar dacă stăpânul le făcea o favoare.

Revanșa hoțului prins cu plagiatu-n gură

Cu nesimțirea sa dusă la cele mai înalturi niveluri, în ianuarie 1979, Eugen Barbu și-a luat revanșa. „În aceeaşi revistă a scris, re­ferindu-se la România literară, Geo Bogza deplânge pe scriitorii care nu mai ştiu să roşească. Să-i aduc eu aminte d-sale cine traducea din zia­rele franţuzeşti reportajele din răz­boiul din Spania şi le semna fără ru­şine? Să-i amintesc eu cine a fost re­che­mat în ţară tocmai pentru că ar fi trebuit să roşească în calitate de înain­taş în materie de împrumuturi li­te­rare?”.
Tensiunile dintre „gaşca lui Barbu de la Săptămâna” şi „gaşca de la Ro­mâ­nia Literară” s-au acumulat pe par­cursul deceniului nouă. În campania împotriva Radio Europa Liberă, ins­trumentată şi alimentată cu docu­mente de Securitate, Barbu a mers pâ­nă la a-i acuza pe redactorii Ro­mâ­­­niei Literare că transformaseră re­­vista Uniunii în oficina postului ame­rican”, mai consemnează Lavinia Betea.

Amintirile unui securist de vază despre practicile lui Eugen Barbu

Au­rel I. Rogojan, fostul şef de cabinet al șefului Securității Iulian Vlad și, după 1989, mâna dreaptă a lui Virgil Măgureanu la SRI, consemna în cartea sa „1989. Dintr-o iarnă în alta…” şi câteva scene de spectacol marca Barbu. Într-o dimineaţă, Barbu şi-a um­plut la refuz servieta cu macula­tu­ră şi s-a dus la o şedinţă a capilor US. „Gata! Până aici. Vă am pe toţi. V-am terminat!… Ştiţi voi ce am eu aici? Dosarele voastre!” – a izbucnit el în toiul dezbaterilor, scoţându-şi burduhănoasa geantă pe masă. Şi a plecat, cu servietă cu tot, lăsându-i în linişte îngrozită. Pe ministrul de Interne, Tudor Postelnicu, Barbu îl îndatora lăsându-se convins să scrie despre echipa de fotbal Dinamo. Făcuseră la un moment dat târgul ca Barbu să-i însoţească pe fotbalişti prin ţările Magrebului şi să scrie câte-un articol la fiecare meci. S-a documentat după înţelegere, dar a scris („neutru şi artistic”) o singură cronică”.

Doi șantajiști, Barbu și Vadim

În ceea ce priveşte relaţiile curente ale scriitorului cu serviciile speciale, Aurel I. Rogojan le-a descris astfel: „Eugen Barbu era redactor-şef, deci în nomenclatura CC al PCR. Putea oricând să ceară el o audienţă oficială. Aşa cum a şi făcut-o. Cu ofiţerul responsabil de «problema presă» sau «cultură» se încrucişa relativ frecvent. Uneori îl interpela: «Am una urâtă de tot. Dumneata eşti tânăr şi nu aş vrea să te apăs cu porcăria asta. Vreau să mă văd cu ministrul. Pe el poate să-l trântească Ceauşescu. Dumneata eşti de viitor, nu e bine să se ştie că ai aflat… Nu uita, e urgent!». A procedat aşa în chestiuni precum dărâmarea bisericilor, monumentelor de patrimoniu, «complotiştii lui Gogu Rădulescu», «hoţul de patrimoniu» Roses Moses ş.a. Unele motive ale intervenţiilor sale nu puteau fi scrise în documente oficiale. Cele care îl vizau pe Ceauşescu. Lăsa el me­moriul. Cele din ultimii ani erau vehemente. Poetul, publicistul şi redactorul Agerpres Corneliu Vadim Tudor îl seconda”.

Sluga lui Ceaușescu

La întâlnirea lui Ceauşescu cu reprezentanţii scriitorilor din 22 mai 1968, Eugen Barbu a spus în gura mare: „Ceea ce este mai oribil, şi ceea ce nu se spune, este responsa­bi­litatea, pentru că sunteţi aici, tovarăşe Ceauşescu, şi cred că veţi face lumină, sper că veţi hotărî să se facă o anchetă serioasă şi în lumea scriitoricească, şi în lumea teatrului. Corupţia este generală. (…) Dumneavoastră, prin organele de la secţie, ştiţi foarte bine că aceste lucruri există, că în teatru nu se face nimic, că în cinematografie se fac filme proaste, că scenariile se fac pe bază de prietenii. (…) Nu se respectă regulamentele, nu se respectă oamenii, sub un surâs se ascund cele mai mari ilegalităţi”.

Cine a fost Eugen Barbu

Eugen Barbu a trăit între 1924 și 1993. A devenit vesitit după ce a scris „Groapa”. După 1990, cu bani de la guvernul Roman, a scos revista România Mare și a fondat partidul cu același nume.
Nicolae Manolescu l-a acuzat, în 1979, de plagiat, reproducând, în paralel, pagini identice din romanul „Incognito”, volumul al treilea, al lui Barbu şi din cărţile „Vremuri de demult”, respectiv „Tinereţe zbuciumată” de Konstantin Paustovski.
Barbu a replicat că romanul-colaj se practică în lume din cele mai vechi timpuri, iar Manolescu să-şi vadă de-ale lui.

Printre cei care îi scriau cărțile lui Eugen Barbu era Nicolae Paul Mihail, fost ofiţer de carieră, pensionat ca invalid, cu care „a scris” mai multe scenarii de film, dar și Paul Anghel.
Eugen Barbu a fost exclus, în septembrie 1990, din Uniunea Scriitorilor.