În filmele cu James Bond, arma eroului britanic este mereu pistolul. În realitatea spionajului românesc din perioada Războiului Rece, „arma” principală a agentului era… dosarul. Sub semnătura Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), ies la lumină instrucțiuni și proceduri care arată rigoarea birocratică a Departamentului de Informații Externe (D.I.E.), între 1972 și 1978.
De la Direcția „A” la C.I.E. – o cronologie a spionajului extern
Structura de informații externe a României a trecut prin mai multe reorganizări, reflectând schimbările politice și nevoile operative ale vremii:
-
Direcţia „A” Informaţii Externe: ianuarie 1951 – septembrie 1953
-
Direcţia I Informaţii Externe: septembrie 1953 – august 1963
-
Direcţia Generală de Informaţii (D.G.I.): august 1963 – iulie 1967
-
Direcţia Generală de Informaţii Externe (D.G.I.E.): iulie 1967 – aprilie 1972
-
Departamentul de Informaţii Externe (D.I.E.): aprilie 1972 – septembrie 1978
-
Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.): septembrie 1978 – decembrie 1989
În perioada 1972–1978, când structura purta numele de D.I.E., ministrul de interne Ion Stănescu a emis, la 30 septembrie 1972, un ordin esențial: Instrucțiunile privind sistemul de evidență operativă, dispecerat și arhivă. Acestea, semnate de general-locotenent Nicolae Doicaru, șeful departamentului, fixau un cadru meticulos pentru munca de culise.
Dosarul, „armă” și scut
Fiecare operațiune începea și se sfârșea cu dosarul. Forma tuturor dosarelor era identică, pentru a împiedica identificarea scopului real al acțiunilor. Regulile interne prevedeau cinci mari categorii:
-
Dosar personal – pentru urmărirea elementelor ostile, dar și pentru rețeaua de informatori. Includea acte de identitate, fotografii, angajamente, chitanțe, procese-verbale, până la benzi înregistrate. Materialele de verificare erau arse după sinteză, cu aprobarea șefului de sector.
-
Dosar de obiectiv sau problemă – destinat studierii unor ținte precise: instituții, concerne industriale, partide, emigranți, cercetare științifică. Includea planuri de pătrundere, note de analiză și evidența personalului vizat, dar interzicea orice indiciu care putea deconspira rețeaua informativă.
-
Dosar organizatoric – planuri de muncă, ordine de misiune, scrisori operative; era instrumentul de lucru al fiecărui ofițer, fără detalii care să trădeze identități.
-
Dosar financiar – actele de cheltuieli operative, în lei și valută, cu o separare strictă a datelor sensibile. Chitanțele care puteau dezvălui identități se conexau la dosarele personale.
-
Dosar de corespondență diversă – pentru comunicări interne și materiale ce nu se încadrau în categoriile anterioare.
Fiecare dosar era numerotat, opisat la zi și conținea tabele cu persoanele care îi cunoșteau conținutul. Pentru membrii PCR implicați în rețea se crea o mapă specială, ce includea aprobarea organului de partid și materialele informative furnizate.
Discreție totală și compartimentare
Instrucțiunile impuneau un nivel de secretizare remarcabil. Numele conspirative erau confirmate doar de centrală, iar consultarea materialelor sensibile se făcea exclusiv cu aprobarea conducerii. Ofițerii deplin conspirați aveau dosare organizatorice individuale păstrate strict în centrală. Chiar și borderourile financiare erau concepute astfel încât să nu lase urme despre colaboratori.
Moștenirea unei lumi ascunse
Documentele CNSAS ne dezvăluie un mecanism de o rigoare aproape militară, în care fiecare piesă – om, document, semnătură – era controlată. Dacă agentul fictiv James Bond își câștiga faima cu gadgeturi și acțiuni spectaculoase, „Jean Bondăreanu” al României își purta „arma” în servietă: dosarul.
Astăzi, aceste arhive nu sunt doar relicve ale unei epoci de umbre, ci repere esențiale pentru înțelegerea felului în care statul român își proiecta puterea în exterior, printr-o rețea în care discreția și hârtia cântăreau mai mult decât orice glonț.
