Mamaia, vara lui ’86. Soarele strălucea, iar radioul suna… sub supraveghere strictă. Turiștii se relaxau pe șezlonguri, dansau pe muzica lui Julio Iglesias și Rod Stewart difuzată la Radio-Vacanţa, fără să bănuiască un lucru esențial: fiecare sunet, fiecare zâmbet, fiecare interviu difuzat era trecut prin filtrul vigilant al ochiului și urechii Securității.
Radio-Vacanţa, „vocea litoralului”, emitea șapte ore pe zi și era considerat un spațiu de evadare sonoră. Dar pentru Departamentul Securității Statului, era și un posibil focar de instabilitate ideologică, motiv pentru care devenise un cuib de informatori, un studio bine izolat fonic și… politic.
Ascultătorii nu știau că și Securitatea ascultă
În perioada 7-9 august 1986, maiorul Florea Alexandru Gheorghe a descins la Mamaia cu o misiune clară: „verificarea modului cum sunt respectate prevederile legale referitoare la stabilirea relaţiilor cu cetăţenii străini, a pazei şi securităţii obiectivului și, mai ales, supravegherea angajaților suspectați de intenții ostile.”
În termeni mai simpli: dacă vreun redactor îndrăznea să glumească pe seama regimului sau să flirteze cu o suedeză, era deja în vizorul Securității. Iar dacă făcea greșeala să înregistreze un interviu cu un turist străin care spunea „Ce frumos e la voi, păcat de lipsa de libertate…”, risca excluderea din presă sau chiar anchetă penală.
Informatori cu nume de cod și misiuni discrete
Printre angajații de la Radio-Vacanţa se aflau, cum altfel, surse ale Securității, cu nume de cod ca „ILIUȚ”, „FLOREA”, „MIHU” și „DUTESCU”. Aceștia monitorizau constant atitudinea colegilor, discuțiile cu turiștii, și chiar starea de spirit generală.
„ILIUȚ” a raportat un turist american suspect, A.J.S., care venise în România „ca simplu turist”, dar fusese surprins făcând aprecieri critice despre viața în țară într-un interviu care – evident – nu a mai fost difuzat. Deși nu figura în vreo evidență oficială, americanul a fost notat ca persoană de interes pentru Direcția III-a a Securității (cea care se ocupa de spionajul extern și informatori străini).
Sex, suspiciuni și evaziuni
În raportul maiorului Florea apare și o mențiune incitantă: operatorul de emisie C.D. urma să se deplaseze la Radio-Vacanţa, fiind deja „lucrat” informativ pentru intenții de evaziune. În traducere: omul fusese suspectat că voia să fugă din țară. Pentru el, sursele primiseră ordine clare: monitorizare permanentă.
De asemenea, în discuțiile confidențiale cu sursa „MIHU”, maiorul Florea află că aceasta tocmai se întorsese din R.F.G. (Germania de Vest), unde fusese invitat de Oficiul federal de presă. Acolo, „MIHU” avusese și o întrevedere cu secretarul de presă al ambasadei RFG la București, discuție ce a trezit suspiciuni și a fost „păstrată pentru exploatare ulterioară pe linia Direcției III-a”. Cu alte cuvinte: spionaj, diplomație, și posibilă recrutare.
Interviurile cu străini: permise doar în prezența „protocolului”
Niciun contact cu cetățeni străini nu era permis fără aprobarea conducerii și prezența „sursei FLOREA”, care deținea atribuții oficiale de protocol, dar oficios era ochiul și urechea Securității în studio.
Toate interviurile erau înregistrate – niciun cuvânt în direct, tocmai pentru a preveni apariția vreunei „opinii tendențioase” despre starea țării, lipsa apei calde, rafturile goale sau… vigilența omniprezentă.
Pază cu armament, paranoia cu legitimație
Clădirea Radio-Vacanţa era păzită ca un obiectiv militar: subofițeri de miliție și soldați în termen, dotați cu armament și mijloace de comunicație, schimburi de pază, filtre de acces, camere protocol special amenajate pentru vizitele turiștilor curioși.
De fapt, tot litoralul în perioada estivală devenise un imens teatru de operațiuni informative. Radio-Vacanţa era doar unul dintre punctele-cheie, un loc unde distracția părea liberă, dar fiecare hit difuzat trecea printr-un filtru politic.
Concluzie: Muzică, nisip și… microfoane ascunse
Raportul întocmit de maiorul Florea este o mostră de paranoia instituționalizată. Într-un loc creat pentru relaxare și divertisment, Securitatea planta informatori, analiza tonul vocilor din interviuri și urmărea fiecare zâmbet către un străin cu aceeași suspiciune cu care urmărea o tentativă de trădare.
Radio-Vacanţa a fost, în fapt, o vacanță cu gulerul scrobit și ochii în patru. În vreme ce românii se relaxau la soare, iar străinii lăudau peisajele și „căldura oamenilor”, în spate, benzi de magnetofon, rapoarte „strict secrete” și surse cu nume codificate turnau la greu pentru „binele regimului”.
Dacă vă întrebați vreodată de ce nostalgicii se emoționează când aud semnalul de la Radio-Vacanţa, e bine să știți că sub frecvențele acelea însorite se ascundeau multe umbre. Iar cel mai puternic semnal era cel pe care nu îl recepționați: microfonul Securității, deschis non-stop.
